Petru Romoșan

Războiul din Ucraina se anunţă din mai multe direcţii pentru imediat după Paştele ortodox. Motivul care va fi folosit oficial de preşedintele Volodimir Zelenski este recuperarea Crimeei, pretins vechi pământ ucrainean, şi aplicarea Constituţiei ucrainene pe întreg teritoriul ţării, deci şi în Donbas. Ucraina ar putea deschide chiar două fronturi, în Donbas şi la Marea Neagră, pentru Crimeea. Desigur, sub atenta consiliere a partenerului american (plus Marea Britanie), adică un nou război prin proxy. Adevăratele forţe aflate în joc vor fi trei : SUA (prin Ucraina, România şi Polonia), economic Germania (şi UE) şi, bineînţeles, Rusia. Cele trei forţe au interese evident divergente. De unde şi pericolul enorm pentru zona în care ne găsim şi noi, românii, din România, din Republica Moldova şi din teritoriile româneşti ocupate de Uniunea Sovietică, aflate azi în componenţa Ucrainei vecine.

România este în parteneriat militar cu SUA şi în parteneriat economic cu Germania (UE), dar e lipsită de orice comunicare sinceră cu Rusia. Un rezultat al miopiei, al micimii care caracterizează politica şi diplomaţia din ultimii 30 de ani de la Bucureşti. Pentru că în acest conflict unele interese româneşti s-ar putea să fie convergente cu interese ale Rusiei. Mai ales în cazul din ce în ce mai previzibil al destrămării, împărţirii Ucrainei, caz în care vecinii îşi vor recupera teritoriile pierdute. S-ar putea să rezulte o Ucraină mult mai mică, în jurul Kievului, o ţară tampon între NATO şi UE, pe de o parte, şi Federaţia Rusă, pe de altă parte.

Nu e numai vina politicienilor şi a statului profund de la Bucureşti pentru relaţiile proaste dintre România şi Rusia. E şi vina politicienilor şi a complexului militaro-securitar de la Moscova că aceste relaţii sunt de multă vreme într-un punct mort. Continuându-şi politica imperială, aceeaşi de la Lenin şi Stalin încoace, ruşii nu le-au făcut românilor nici o concesie majoră. Mai ales în ceea ce priveşte cele două diferende istorice, tezaurul şi Basarabia. Dimpotrivă, au reanexat în 1944 şi Bugeacul (legat de Ucraina doar printr-un drum care trece pe teritoriul Republicii Moldova), Basarabia istorică (Gurile Dunării), şi Ţinutul Herţa, şi au făcut masive deplasări de populaţie în sensul rusificării sau ucrainizării şi al deznaţionalizării. Bugeacul ar fi trebuit să aparţină ori României, ori Republicii Moldova. România nu a avut motive să simpatizeze Rusia, deşi suntem tot ortodocşi, şi astfel s-a dus în mod natural spre o alianţă politică şi militară cu SUA.

În caz de război în Ucraina şi, mai ales, în cazul dezmembrării Ucrainei, România nu poate fi ajutată nici de Germania şi Franţa şi nici de Rusia. Dar SUA (şi Marea Britanie) îşi pot aduce aminte de eventualele revendicări justificate ale românilor. Colaborarea politică şi militară a României cu SUA e deja reglementată de tratate şi de apartenenţa noastră la NATO. România îşi va onora obligaţiile la virgulă. România va fi total alături de SUA, dar deloc de partea Ucrainei. Care, eufemistic, nu ne simpatizează şi pe care nici noi n-o simpatizăm – ceea ce nu poate fi un motiv de război.

Finalitatea războiului din Ucraina s-ar putea să fie una paradoxală : apropierea SUA de Rusia. Prin soldarea violentă a unui contencios (Ucraina-Rusia) care nu-i aduce SUA nici un avantaj, decât poate în imaginarul neoconservatorilor americani care-şi închipuie că pot ocupa şi exploata chiar Rusia. Adevăratul concurent al SUA pe eşichierul global este China, nu Rusia. Dacă va avea loc un război Ucraina-Rusia, ceea ce nu e deloc sigur încă, vor avea loc şi negocieri de pace după încheierea lui.

SUA poate apăra interesele României, ceea ce i-ar aduce un aliat sigur, istoric, pentru foarte multă vreme. Şi, foarte probabil, SUA, pragmatică aşa cum o ştim, nu va rata o asemenea ocazie. Prin România, SUA va putea bloca expansiunea Rusiei care vizează litoralul Ucrainei, dincolo de Donbas, care e deja practic desprins din Ucraina prin cele două republici autoproclamate, Doneţk şi Lugansk. Toate cu condiţia ca noi să avem avocaţi buni, diplomaţi de anvergură, aşa cum am avut înainte şi după 1918. Şi aici merită readus în memorie marele diplomat Vasile Stoica, cel care a fost trimis de Ionel Brătianu în SUA, pe lângă preşedintele Woodrow Wilson. Contribuţia Americii la Marea Unire din 1918 nu e suficient pusă în evidenţă.

Din nefericire, Klaus Iohannis, Florin Cîţu, nou-numitul ambasador la Washington, Andrei Muraru, Ministerul de Externe şi principalele partide politice nu par deloc să fie la înăţimea unui moment care poate fi crucial pentru ţara noastră. Merită să amintim aici că, în 11 septembrie 1939, la 10 zile de la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Nicolae Titulescu le scria o misivă strict confidenţială de la Saint-Moritz (Elveţia) regelui, primului-ministru şi ministrului de Externe : „Oricât de lung ar fi războiul, România trebuie să fie gata şi în vederea discutării condiţiunilor de pace şi să se pregătească din timp pentru ea […]. Este cert că ţinta României trebuie să fie de a nu restitui un centimetru pătrat din teritoriul ce posedă azi.” Vasile Stoica, cu un rol determinant în apărarea intereselor ţării la sfârşitul primului război mondial în SUA şi în Europa, spunea, într-o expunere de la Adunarea Deputaţilor din 16-17 decembrie 1919 : „O naţiune este o conştiinţă naţională, cât valorează una atât înseamnă cealaltă. Conştiinţa a ceea ce este şi hotărârea fermă este puterea cea dintâi a unui popor. Cum şi-o manifestă el, astfel îşi aşază rolul şi rostul în mijlocul neamurilor.”

Petru Romoșan

Deşi America pare a fi noul Imperiu Roman de Apus, e greu de ales : America lui Joe Biden e azi Roma lui Caligula, a lui Nero sau a lui Claudius împărat ? Pentru că americanii o au pe Nancy Pelosi, preferata progresiştilor, a neomarxiştilor culturali şi, mai ales, a „moderaţilor” democraţi, pare mai plauzibilă echivalarea cu Roma lui Caligula. Conform revoluţiei în curs, nu mai contează genul, sexul etc. Nu numai Biden are serioase probleme de vârstă, ci şi şefa majorităţii din Camera Reprezentanţilor, la cei 80 de ani ai săi (n. 1940), care e numită adesea, pe urmele lui Trump, „Crazy Nancy”. La fel Bernie Sanders (n. 1941), care şi-a negociat la alegerile primare (către Joe Biden) presupusele idealuri sociale vândute în campanie generos tinerilor americani – tot aşa le cedase anterior, în 2016, lui Hillary Clinton pentru o casă înlesnită, se spune. Speaker-ul Camerei, Nancy Pelosi, a declarat într-o conferinţă de presă că e dreptul ei dat de Dumnezeu să dea afară din Congres orice republican doreşte („It’s my God given right to unseat any Republican member of Congress” – „Nasty Nancy”, newspunch.com, 26.03.2021).

Zilnic presa mondială ne aduce ştiri şi analize stupefiante din şi despre SUA. Epoca lui Donald Trump e revolută, dar America patinează, la fel ca Imperiul Roman înainte de a fi cucerit de barbari sau ca Imperiul Bizantin înainte de a fi ocupat (Constantinopolul) de Mahomed al II-lea în 1453. Alastair Crooke – care a studiat la Universitatea Saint Andrews (1968-1972) din Scoţia, unde a obţinut un masterat în politică şi economie –, fost grad mare în MI6 şi în diplomaţia UE, vede lucrurile simplu şi clar : „Odată ce s-a pierdut controlul asupra mitului justificativ al Americii, a căzut masca. Iar disparitatea între mit şi comportamentul public al Americii a devenit cu atât mai limpede […]. Pentru cam jumătate dintre americani, „sistemul” e trucat în favoarea a 0,1 %, care profită, şi în defavoarea poporului […]. Robert Kagan (ideolog neoconservator – n.n.) a expus recent un raţionament convingător : „În absenţa mitului care justifică „implantarea democraţiei în lume” în jurul căruia se întinde imperiul, logica morală a acestei întregi întreprinderi începe să se prăbuşească” – afirmaţia lui Kagan e de o surprinzătoare sinceritate. El pretinde deci că imperiul american din străinătate este foarte necesar în principal pentru a menţine mitul „democraţiei” în interiorul ţării. O Americă pierzându-şi hegemonia mondială, afirmă el, n-ar mai dispune de coeziunea necesară pentru a-şi păstra democraţia liberală acasă” („Leviathan mobilizes for decisive battle”, straightlinelogic.com, 15.03.2021).

Alte remarci ale lui Alastair Crooke : „Leadership-ul mondial a fost reformulat pentru a „salva planeta” de la schimbarea climatică, a salva umanitatea din pandemie şi a ne proteja pe toţi de criza financiară mondială care va veni […] . Planul a scăpat de sub control şi devine treptat din ce în ce mai straniu. Epoca unipolară americană s-a „încheiat”. Ea încasează opoziţii de tot felul atât în străinătate, cât şi în ţară. Impulsurile conservatoare şi tradiţionale au reacţionat împotriva acestui program ideologic radical şi, mai ales, criza financiară din 2008 şi aproape prăbuşirea sistemului le-au anunţat elitelor sfârşitul hegemoniei financiare a Statelor Unite şi, în consecinţă, al preeminenţei Americii. Asta a deschis o perioadă critică. Acum, elitele sunt într-un impas crucial. Când vorbesc de „Reset”, asta înseamnă o întoarcere forţată la agenda lor. Dar nu e atât de simplu cum pare. În urmă cu 20 de ani, totul părea aproape pregătit pentru a fi implementat ; totuşi, astăzi, establishment-ul trebuie să se bată pentru fiecare element din strategia lui, căci întâmpină peste tot o rezistenţă crescândă […].

Deci „Reset”-ul va avea loc ?

Elitele se agaţă în continuare de occidentalizarea lumii („America is back” – deşi pe nimeni nu entuziasmează această idee). Obstacolele sunt numeroase şi se înmulţesc. Obstacole şi crize în interiorul ţării, unde Biden îşi pierde vizibil autoritatea. Procesul decizional american pare să ducă lipsă de un „preşedinte” sau mai degrabă de un maestru strateg care îşi asumă rolul. Cine se ocupă de politica externă ? Nu se prea ştie. Iar America însăşi e ireconciliabil divizată şi slăbită. În plus, pentru prima dată, Statele Unite şi UE sunt din ce în ce mai des percepute în străinătate ca incapabile să gestioneze treburile cele mai simple.

Cu toate astea, chemarea la arme a globaliştilor este clară. Lumea s-a schimbat în mod cert în ultimii patru ani. Forţele globaliste sunt deci mobilizate pentru a câştiga ultima bătălie din acest „lung război” încercând să lovească peste tot. Primul obiectiv a fost acela de a-l învinge pe Trump. Un altul este acela de a discredita toate varietăţile de populism european. Statele Unite cred că pot să obţină înfrângerea zdrobitoare pe plan psihologic, tehnologic şi economic a alianţei Rusia-China-Iran. În trecut, finalul ar fi fost previzibil. De această dată, Eurasia s-ar putea opune solid unei „Oceana” slăbită (şi unei Europe fricoase). Ceea ce ar zgâlţâi Leviatanul din rădăcini. Şi cine ştie ce ar putea răsări atunci din ruinele postmodernităţii sale” (idem).

Britanicul Alasdair Macleod, absolvent Eton în anii ’60, ginerele celebrului Rupert Murdoch, el însuşi un faimos analist al finanţelor (aur mai ales), cercetează serios problemele americane : ”China crede, foarte probabil, că America organizează iarăşi nemulţumiri în Hong Kong. E limpede, China a gândit că America a gestionat sub acoperire mişcarea „Occupy Central” (o serie de proteste violente – n.n.) şi acum ar lua-o de la început. Dincolo de ce au aflat de la propriii lor spioni, protestele erau prea bine planificate şi organizate ca să fie spontane. De data asta, atacul părea să aibă mai multe şanse de reuşită. Planul a fost coordonat cu presiunea americană pe dolarul de Hong Kong (legat de cel american – n.n.) într-o încercare de a-l destabiliza, în principal prin ameninţarea de a extinde tarifele vamale aplicate Chinei şi asupra Hong Kong-ului. Această a doua încercare de a zdrobi Hong Kong-ul a fost deci mai gravă.

Hong Kong-ul este un punct critic pentru că reprezintă canalul pe care se scurg în China portofoliile de investiţii străine. E un lucru important pentru americani fiindcă Trezoreria SUA nu-şi poate permite să vadă fluxurile globale de portofoliu atrase în China într-un moment în care e necesar ca ele să fie investite în cantităţi crescânde în Trezoreria SUA. Dacă înţelegeţi asta, veţi pricepe şi mare parte din încercările urgente ale Americii de a destabiliza Hong Kong-ul. […]

În general, strategia Chinei a fost aceea de a nu se lăsa provocată. O posibilă excepţie a fost Hong Kong-ul, unde s-a decis că era mai important să fie asigurată insula împotriva vreunui nou atac dincolo de termenii tratatului încheiat cu Marea Britanie. Dar cea mai mare greşeală a Chinei a fost aceea de a impune la rândul ei taxe vamale ca reacţie la taxarea vamală americană. America nu făcea decât să se izoloze cu politicile ei vamale, dar răspunsul Chinei i-a oferit Administraţiei Trump pretextul pentru escaladare în războiul comercial al taxelor, trecând la atacul asupra tehnologiei chineze, care o depăşea pe cea a Americii. […] Taiwanul este considerat şi el de China ca non-negociabil – dar, cum până şi Marea Britanie trimite un nou portavion în Marea Chinei de Sud, ar putea deveni un punct fierbinte în lunile următoare” („Biden’a last throw of geopolitical dice”, goldmoney.com, 25.03.2021).

Statele Unite au acordat Ucrainei o asistenţă de 125 de milioane de dolari, aparent un sprijin pentru războiul în pregătire din Donbas. Congresul american se pregăteşte să suplimenteze acest ajutor cu alte 150 de milioane de dolari. Un cargou, „Ocean Glory”, specializat în transporturi militare ar fi ajuns în portul Odesa. „Ocean Glory”, construit în 2015, lung de 171 m şi lat de 25 m, poate transporta 20 000 t (vezi world-today-news.com, 25.03.2021). Degringolada agresivă a Americii, după cei patru ani totuşi paşnici ai pitorescului Donald Trump, riscă să ne cuprindă şi pe noi, pe România şi pe Republica Moldova (Basarabia). Ruso-americanul „The Saker” atrage atenţia, într-un nou lung articol, asupra pregătirilor de război din Ucraina în care nu e exclus să fie antrenate Republica Moldova şi Transnistria : „De pildă, ucrainenii ar putea ameninţa să atace Grupul operaţional al forţelor ruse (OGRF) în Transnistria. E vorba de o forţă mică, aflată departe de Rusia, înconjurată de vecini ostili. Nu uitaţi că Tiraspolul se află la cca 600 km vest de Doneţk ! În plus, dacă Moldova nu e membră NATO, România este. În ceea ce o priveşte pe actuala preşedintă a Moldovei, Maia Sandu, ea e deopotrivă româncă şi profund antirusă. Dar, dacă toate acestea sunt adevărate, cred că e la fel de important să observăm şi altceva : Chişinăul, capitala Moldovei, se află la numai aproximativ 300 km de peninsula Crimeea. Asta face ca toată Moldova să poată fi atinsă de arme ruseşti cu bătaie lungă şi abordată de forţe mobile cu reacţie rapidă. Pentru moldoveni, orice idee de a ataca OGRF (Grupul operaţional al forţelor ruse) în Transnistria ar fi cu adevărat nebunească, dar pentru regimul ucronazist (al naziştilor ucraineni – n.n.) disperat de la Kiev lucrul ar fi preferabil unei înfrângeri în faţa Rusiei” („L’Ukraine est-elle (à nouveau) au bord de la guerre ?”, lesakerfrancophone.fr, 24.03.2021).

Noul mandat al democraţilor începe în forţă pe mai multe fronturi dar prea puţine dintre ele sunt şi promiţătoare. Explicaţia o putem găsi „acasă”, în America, dată de Chris Hedges, jurnalist cu premiul Pulitzer, fost corespondent de război, om de stânga şi fost simpatizant al Partidului Democrat : „Elitele conducătoare încetăţenite ştiu că e vorba de o criză. Au căzut de acord, cel puţin temporar, să azvârle cu bani în ea, cu acea Lege Covid-19, la nivel de 1,9 trilioane de dolari (1 900 de miliarde – n.n.), lege cunoscută ca American Rescue Plan-ARP („Planul american de salvare”). Dar ARP nu va modifica inechităţile structurale nici prin ridicarea salariului minim la 15 dolari pe oră şi nici prin impunerea unor impozite sau reglementări la adresa corporaţiilor sau a clasei miliardarilor care şi-a văzut veniturile crescând cu uluitoarea sumă de 1,1 trilioane de dolari (1 100 de miliarde – n.n.) de la începutul pandemiei. Sistemul de sănătate va rămâne privatizat, ceea ce înseamnă asiguratori şi corporaţii pharma care adună o mană de zeci de miliarde de dolari cu ARP, şi asta în condiţiile în care fac deja profituri-record. Nesfârşitele războaie din Orientul Mijlociu şi bugetul militar umflat care le finanţează tot sacrosancte rămân. Wall Street-ul şi speculatorii predatori globali care profită de pe urma nivelurilor uriaşe de datorii sclavizante impuse unei clase muncitoare subplătite şi care jefuiesc Trezoreria SUA în capitalismul nostru de cazino vor continua să împingă banii pe conductă în sus, în mâinile unei minuscule cabale oligarhice. Nu va avea loc nici o reformă a finanţării campaniilor electorale care să pună capăt sistemului nostru de mită legalizată. Giganticele tech-monopoluri vor rămâne intacte. Companiile care se ocupă de combustibilul fosil vor continua să vandalizeze ecosistemul. Poliţia militarizată, cenzura impusă de platformele digitale, vastul sistem penitenciar, legile din ce în ce mai aspre menite să supună terorismul intern şi disidenţa, supravegherea guvernamentală completă vor fi, cum au fost şi înainte, instrumentele de bază prin care statul controlează societatea” („Bandaging the corpse”, scheerpost.com, 12.03.2021).

Petru Romoșan

Piaţa de artă mondială a rezistat bine pandemiei din 2020, lockdown-urilor, crizei economice. Aproape toate licitaţiile şi, în general, toate vânzările s-au mutat pe digital cu succes. A fost chiar o surpriză foarte plăcută pentru profesioniştii domeniului din toată lumea. 76 % dintre picturi, sculpturi şi obiecte de artă şi-au găsit cumpărătorii. Pentru un an de pandemie, de închideri, e o rată de reuşită foarte bună. Un public nou, de 30-40 de ani, şi-a făcut masiv intrarea pe piaţa de artă devenită majoritar online. Dar estimările au fost prudente şi au rămas deci atrăgătoare, după Thierry Ehrmann, preşedintele Artprice.

Tot după evaluările Artprice, China a revenit în 2020 pe primul loc, şi încă de o manieră categorică, după ce în anteriorii patru ani fusese din nou devansată de SUA. În acest moment, piaţa de artă din China cântăreşte 39 % din piaţa mondială faţă de 27 % SUA şi 15 % Marea Britanie. Un studiu publicat de acelaşi Artprice în toamna lui 2020 arăta că în topul 1 000 al celor mai cotaţi artişti se găsesc 395 de chinezi în raport cu 165 de americani. China şi-a creat o piaţă de artă interioară şi au apărut noi case de licitaţii, subliniază preşedintele Artprice. Şi, cu toate că Hong Kong-ul a fost luat în posesie sever de China, marea metropolă financiară şi comercială asiatică, poarta de intrare şi de ieşire a banilor din China, şi-a menţinut şi chiar întărit rangul. Sotheby’s a realizat un sfert din cifra sa de afaceri la Hong Kong. Şi în 2020 doar Germania a reuşit să-şi crească cifra de afaceri pe piaţa de artă cu 11 %.

Pentru piaţa de artă, marele şoc al începutului de an 2021 este apariţia unei cărţi semnată de Vincent Noce, un comentator cunoscut, prezent frecvent în La Gazette de l’Hôtel Drouot – L’Affaire Ruffini, Buchet-Chastel, Paris. E vorba de un incredibil trafic de tablouri vechi false din ultimii 30 de ani, desfăşurat în Italia, Franţa, la Londra, New York, cu implicarea marilor case de licitaţii şi a marilor galerii. Tablouri de Lucas Cranach cel Bătrân, Pieter Brueghel cel Tânăr, Jan Brueghel, Frans Hals, Parmigianino, Oraţio Gentileschi, Andrea Solario etc., toate produse de falsificatori de geniu italieni (cei mai talentaţi !), s-au vândut cu expertize, cu certificate prin cele mai pretenţioase galerii, prin cele mai cunoscute case de licitaţii, la multe, uneori foarte multe milioane de euro. Mai rău, uneori cumpărătorii au fost chiar experţi celebri şi muzee de prestigiu. Cartea a apărut în februarie la Paris, afacerea e în curs, procesul sau procesele n-au avut încă loc, dar poliţia de artă din Franţa e astăzi deja în posesia unui material exploziv. Subiectul va fi urmărit cu toată atenţia de cei interesaţi şi, mai ales, de profesioniştii domeniului.

În ultimii 20 de ani, la expertiza clasică, datorată autorilor de cataloage raisonnés sau specialiştilor în opera unui artist sau a mai multora, s-a adăugat expertiza ştiinţifică, chimică şi fizică. Se studiază pigmenţi, istoria folosirii unor materiale (lemn, cupru, pânză…), a unor lianţi şi culori rare şi, cu toate acestea, unii traficanţi foarte experimentaţi, împreună cu maeştrii falsificatori, reuşesc să păcălească, la nivel de multe milioane de euro, negustori şi experţi cu experienţă, colecţionari pătimaşi şi laboratoare sofisticate din toată lumea.

Am recitit de curând şi cartea care recapitulează o altă enormă afacere de trafic de falsuri – L’Affaire Beltracchi, de Stefan Koldehoff şi Tobias Timm (Babel, 2013). În afacerea Beltracchi e vorba de un trafic de artă modernă, de sfârşit de secol XIX şi mai ales de secol XX : Max Ernst (cel puţin şase opere majore), Fernand Léger, André Lhote, Max Pechstein, Kees Van Dongen, Heinrich Campendonk (zeci de falsuri), André Derain (cel puţin trei tablouri din perioada fauve), Raoul Dufy, Othon Friesz, Georges Braque etc. Sumele sunt şi în acest caz astronomice. Şi aproape toate falsurile s-au vândut cu certificate în regulă. Falsificatorul principal, Wolfgang Beltracchi (de fapt, Fischer – Beltracchi e numele soţiei sale), ţinea foarte mult să-i fie certificate „operele” înainte de-a fi puse în vânzare la Sotheby’s, Christie’s sau în marile galerii din Paris, Londra şi New York. Se estimează că falsurile, copiile, artefactele dubioase au reprezentat în Germania cca 30 % din piaţa de artă în ultimii ani.

Fenomenul falsurilor s-a răspândit foarte mult şi în România în ultimii 30 de ani şi pare în acest moment imposibil de îndiguit. E adevărat însă că falsurile care circulă la noi au valori net mai mici. În plus, falsificarea e mult mai rudimentară – de cele mai multe ori se rezumă la schimbarea de semnături sau la atribuiri prin semnături adăugate ale unor nume mai mari, mai bine cotate. Dar e doar un început. Nu lipsesc nici imitaţiile stângace ale unor nume mari, pe care piaţa le cere : N. Tonitza, Schweitzer-Cumpăna, Victor Brauner, Mattis Teutsch şi alţi avangardişti relativ uşor de imitat. Trebuie să spunem şi că experţii noştri au fost „fabricaţi” în cea mai mare parte pe criterii politice, mai exact, securistice şi de cumetrie. Ministerul Culturii, la fel ca în anii comunismului, e o anexă a Ministerului de Interne sau a unor servicii zise „speciale”. De altfel, majoritatea miniştrilor Culturii din ultimii 15-20 de ani au avut o foarte vagă legătură cu cultura şi cu administrarea ei.

Plaga falsificării e în plină expansiune şi merită să revenim asupra ei. Pentru că foarte multe colecţii din România sunt împănate cu falsuri şi destule colecţii sunt compuse aproape în întregime din falsuri. Destui „colecţionari” ştiu foarte bine ce au în „colecţie”, profilul lor de interlopi nu înşală pe nimeni. Dacă oricine, conştient sau nu, îşi poate atârna pe perete un fals, nu e ilegal, colecţiile de falsuri rămân totuşi foarte suspecte sau cel puţin ciudate. E şi un semnal de alarmă pentru bănci, care ele însele au cumpărat/stocat/garantat foarte multe ciudăţenii „artistice” în acelaşi cunoscut spirit de cumetrie. Faptul că un colecţionar plăteşte un preţ delirant pentru un tablou nu e condamnabil şi în nici un caz în afara legii. Vede el ce face mai departe cu „capodopera” achiziţionată. Inutil să-i explici unui asemenea „colecţionar” de tranziţie din Estul Europei că nici un catalog color şi nici un certificat bombastic nu garantează neapărat autenticitatea sau valoarea financiară a unei opere de artă. Iar faptul că nişte interlopi recenţi îşi închipuie că ei fac cota artiştilor şi dau ora exactă în artă ţine de o halucinaţie binecunoscută a infractorilor şi corupţilor. Urmaşii lor vor vedea cu ce se aleg… Preţurile de la sfârşitul lui 2020 şi începutul lui 2021, enorme în raport cu valoarea modestă a operelor de artă achiziţionate, ne dau o idee despre câţi bani negri mai trebuie reciclaţi în România.

Catastrofa morală, socială şi economică pe care o resimţim cu toţii, derivată din minciuna şi mistificările globale la vreme de pandemie, ca şi evoluţiile ulterioare ale societăţii (educaţionale, culturale, financiare…) nu se văd niciunde mai corect şi mai bine anticipat decât în comerţul de artă. Lucru valabil peste tot, şi deci şi în România.

Petru Romoșan

Ceva foarte important ne scapă în obsedantele noastre interogaţii cotidiene asupra covidului şi pandemiei. Acuzele aduse Forumului Economic Mondial de la Davos, cu al său Great Reset, lui Klaus Schwab, lui Bill Gates, lui George Soros, clanului Rockefeller, clanului Rothschild, interpuşilor acestora, miliardarilor americani şi vest-europeni, contra guvernului mondial pe care aceştia şi-l doresc, îl pregătesc, împotriva Noii Ordini Mondiale, împotriva presupusei lor tentative de a diminua populaţia planetei (chiar vor asta ?) cu cel puţin 3 miliarde de suflete într-o primă fază –  toate aceste acuze nu ne duc prea departe, nu ne ajută să înţelegem ce se gândeşte, ce se hotărăşte într-adevăr în spatele uşilor capitonate.

De ce se închid centralele nucleare în Germania ? De ce se doreşte cu atâta ardoare, mai ales în Europa Occidentală, eliminarea emisiilor de CO2 până spre 50 % în 2030 şi eliminarea totală până în 2050 ? De ce ţine atât de mult Europa să devină primul continent verde ? Temperatura ar creşte cu 3 grade Celsius până în 2050 pe toată planeta. Ce ştiu aceşti „iniţiaţi”, aceşti mari bogaţi şi nu ne spun clar şi nouă ? E vorba doar de încă un raport prăpăstios al Clubului de la Roma sau ei deţin nişte informaţii ştiinţifice cu adevărat îngrijorătoare ? A fost provocată sau nu criza covid ? Vaccinurile sunt chiar atât de periculoase, reprezintă ele cea de-a doua etapă a unui război neconvenţional ascuns ? Vor muri într-adevăr peste 60 de milioane, aşa cum se pronostica la începutul pandemiei, ca urmare a vaccinării devenită obligatorie până la urmă ? Pentru că până acum mortalitatea datorată covidului nu a depăşit mortalitatea cauzată de o gripă obişnuită. Asta dincolo de cifrele umflate bizar, cu trecerea altor cauze ale mortalităţii, comorbidităţi, decese legate şi de slăbiciunei ale vârstelor înaintate, pe seama atât de periculosului SARS-CoV-2.

Cum arată viitorul imediat, cel de până în 2025, să zicem ? Vom supravieţui covidului şi vaccinurilor Astra Zeneca, Pfizer, Moderna etc. ? După cei mai serioşi analişti, se pare că totuşi vom supravieţui. Dar o consecinţă imediată va fi „crearea unui sistem de sănătate mondial”. În epoca postcovid vom avea „o lume mult mai integrată”. Deşi vor creşte, mai ales în UE, tendinţele de repliere spre sine, care se vor generaliza. Dar istoria Europei până în 2025 nu va fi făcută numai din covid şi vaccinurile care sperie atâta lume. Italia va intra în incapacitate de plată. Turcia s-ar putea să cunoască haosul. Vom avea un război al Internet-urilor. Contestaţia exerciţiului politic va creşte exponenţial. În lume, s-ar putea să asistăm la un război civil în Brazilia. Vom avea, foarte probabil, un conflict între Israel şi Iran. Vom asista la o recentrare pe pieţele regionale. Criza petrolului va produce haos social. Bineînţeles, vom avea o sino-mondializare, China va depăşi clar SUA. Etc.

Vă întrebaţi de unde ştim atâtea lucruri formidabile, uluitoare. Ei bine, în Franţa există un institut de cercetări privind viitorul şi posibilele previziuni numit Futuribles. Asemănător cu alte institute de acelaşi fel din lume, dar şi cu organismul care funcţiona cândva la noi sub conducerea matematicianului Mircea Maliţa. Dacă accesaţi Futuribles pe Internet (accesul e liber !), puteţi lua cunoştinţă de foarte multe dintre publicaţiile institutului pentru care lucrează o mulţime de specialişti dintre cei mai respectabili reprezentând discipline diverse. Iar institutul este finanţat şi de importante bănci şi companii ale statului francez. „Cine suntem ? Futuribles e un centru de reflecţie şi studii prospective care vizează integrarea eficace a termenului lung în decizii şi acţiuni. Din 1960 încoace, Futuribles joacă un rol motor în dezvoltarea prospectivei în Franţa şi în lume. Convingerea noastră e aceea că pentru a acţiona liber şi a construi viitorul organizaţiilor şi societăţilor noastre este primordială înţelegerea şi luarea în considerare a evoluţiilor în curs. Munca noastră constă deci în a repera, analiza şi înţelege marile transformări în curs, a identifica principalele incertitudini, a concepe procese de decizie şi acţiune care integrează luarea în considerare a termenului lung şi implicarea actorilor în construirea viitorului. Activităţile noastre implică o echipă de cca 12 angajaţi permanenţi şi o mare reţea de experţi şi parteneri” (www.futuribles.com/fr/qui-sommes-nous/).

Dar ce e posibil să se întâmple, conform Futuribles, după 2025 şi până în 2030 ? S-ar putea să vedem ocuparea unor ţări printr-un atac cibernetic. Vom avea războiul pentru litiu (Bolivia e unul dintre cei mai mari deţinători de minereu, Zimbabwe şi Namibia sunt şi ele printre primii 10 producători). Nu e exclus un război nuclear între India şi Pakistan. Va dispărea NATO, iar Europa va fi obligată să-şi organizeze propria apărare. Va dispărea şi ONU şi vor apărea jucători non-statali. Nu înainte ca Statele Unite să părăsească agenţiile ONU. China va deveni partenerul-cheie al Americii Latine. Pentru scurtă vreme, UE va deveni un actor geopolitic de prim rang, preluând, probabil, temporar rolul SUA. O SUA care se va afunda într-o criză internă prelungită, cu războaie de secesiune etc. Lucru pe care nu ni-l mai spune însă Futuribles. Şi, încoronare, vom avea o primă internaţională ecologistă.

Şi care sunt scenariile pentru 2030-2040 ? Cu cât e mai îndepărtată perioada prognozată, cu atât predicţiile devin mai vagi, mai largi şi mai puţin probabile. Pentru 2030-2040 se prevede disparuţia Arabiei Saudite ca stat, spargerea Indiei (care e prea mare ?), stagnarea durabilă a Chinei, supravegherea în masă a populaţiilor, înmulţirea crizelor sanitare, pierderi irecuperabile ale biodiversităţii, influenţa Chinei extinsă asupra Europei. Şi de asemenea : o UE compusă din opt ţări (probabil, cele din vestul Europei sau, mai degrabă, cele care vor compune noul imperiu german, printre care şi România), mişcări teroriste bazate pe tehnologie, slăbirea cooperării internaţionale şi moda demondializării, influenţa crescută a religiilor asupra politicii.

Pentru apropierea anului 2050 (perioada 2040-2050) se prognozează o creştere a temperaturii cu 3 grade Celsius, şi deci o planetă mai puţin ospitalieră, mai greu de locuit (topirea a 54 000 de gheţari din lanţul muntos Himalaia e prevăzută totuşi doar pentru anul 2100). Regiuni urbane din Asia de Sud vor deveni de nelocuit, migraţiile în masă se vor înmulţi, China se prăbuşeşte, „ordinea rusă” va domina Europa, vor apărea zeci de reactoare bazate pe fuziune nucleară, energiile fosile vor fi depăşite de energiile „curate”, se vor oferi răspunsuri tehnologice la degradarea ecosistemului, Pax Ecclesia.

„La orizontul lui 2050, comunitatea internaţională nu va fi reuşit să reducă emisiile de gaze cu efect de seră. Dimpotrivă, acestea vor continua să crească, accelerând suplimentar încălzirea climatică, ajunsă la 3 grade Celsius faţă de era preindustrială, confirmând astfel scenariile cele mai pesimiste. Diferitele măsuri de adaptare şi tehnologiile testate (precum geoingineria) se arată a fi insuficiente şi un număr crescând de teritorii ale planetei devin de nelocuit. E vorba în principal de zonele de coastă (cuprinzând şi oraşe mari) inundate prin creşterea nivelului mării, precum şi de teritorii din Asia de Sud-Est, din Sahel şi din Orientul Mijlociu… Vor fi afectate mai mult de 1 miliard de persoane.

În paralel, modificările climatice cauzează şi transformarea unor spaţii în noi zone locuibile. Groenlanda şi Siberia, dar şi unele regiuni din Europa de Nord devin noi eldorado-uri, care atrag deopotrivă populaţii şi investiţii pentru a exploata terenurile agricole şi resursele geologice care devin accesibile în urma topirii gheţarilor.

În 2050, câteva zone vor fi declarate nelocuibile de către GIEC (Grupul interguvernamental de experţi în domeniul evoluţiei climatice), date fiind consecinţele schimbării climatice. Creşterea fluxurilor migratoare care rezultă va inspira o strategie internaţională de relocalizare a populaţiilor afectate, strategie expusă pe Platforma deplasărilor legate de catastrofe (PDD – Platform on Disaster Deplacement), la iniţiativa Uniunii Europene. Între 2045 şi 2065, 850 de milioane de persoane vor fi deplasate astfel într-un mod planificat, mai ales în Asia de Sud-Est, în Africa subsahariană şi în Pacificul de Sud” (vezi pe site-ul Futuribles : Synthèse Rapport Vigie 2020).

Lipsesc, surprinzător, sau sunt foarte rare previziunile despre evoluţia în următorii 30 de ani a SUA, care e încă prima putere militară şi financiară a lumii. Nu aflăm mare lucru nici despre Franţa şi Marea Britanie, marile puteri ale secolului al XIX-lea şi parţial ale secolului XX. Şi nu aflăm prea multe nici despre Germania, care pare să devină o mare putere globală, deranjantă în primul rând pentru SUA. Sau, de fapt, în ceea ce priveşte Europa, previziunile sunt acoperite de umbrela UE. Între 2040 şi 2050, „ordinea rusă” va domina Europa, şi deci şi UE (germanică), dacă aceasta va mai exista.

Nu ştim câte previziuni se vor confirma din acet tablou viitorologic şi nici când, mulţi dintre noi nu-i vom mai putea verifica pe Futuribles (pe asta se şi bazează, în general, asemenea proiecţii) pentru că vom fi plecaţi de mult. Dar studiile de futurologie au meritul de a oferi o bună porţie de optimism. Istoria nu se va încheia nici cu covidul, nici cu vaccinurile şi nici măcat odată cu noi. Cu unele schimbări bruşte, cu războaie şi cu revoluţii, sau, dimpotrivă, cu continuităţi, cu tradiţii şi cutume reînviate, planeta se va învârti mai departe în jurul Soarelui şi se vor naşte încă mulţi copii.

Petru Romoșan

Ucraina e o ţară foarte întinsă din Europa Orientală care se mai ţine încă pentru o vreme în câteva pioneze. Şi are un preşedinte artist de comedie, dublat de puternice mişcări naziste reziduale sau recesive din cel de-al doilea război mondial. Totul a început în 2013-2014, „maidanul”, când preşedintele prorus Viktor Ianukovici a fost demis în cursul unei lovituri de stat, ca urmare a unei revoluţii colorate, portocalii, sprijinită de neoconservatorii americani, de vicepreşedintele de atunci, Joe Biden, de subsecretarul de stat Victoria Nuland, soţia unui celebru ideolog neoconservator, Robert Kagan. După paranteza de patru ani Donald Trump, Joe Biden şi Victoria Nuland s-au întors la manete. Împreună cu mulţi alţii din fostele mandate Obama-Biden : Antony Blinken la Departamentul de Stat, William Burns la CIA etc.

Republica Moldova e o străveche regiune românească aflată sub ocupaţie rusă ţaristă de la 1812 la 1918 şi sub ocupaţie sovietică (rusă) de la 1940 la 1989. Odată cu alegerea Maiei Sandu preşedinte, Republica Moldova a devenit un condominiu ruso-europeano (german)-globalist, din care România, parte interesată de drept, a fost exclusă. Încă o „reuşită” a politicii externe inexistente a lui Klaus Iohannis ! Deşi facem mare caz de parteneriatele şi apartenenţele noastre (UE, NATO), partenerii noştri „strategici” nu numai că nu ne sprijină în realizarea obiectivelor noastre istorice, dar ne şi exclud de la masa discuţiilor fără prea mari bătăi de cap. Când vor putea, vor face acelaşi lucru cu România însăşi. Dacă nu au şi făcut-o deja.

Transnistria e o parte a Republicii Moldova, o regiune românească situată între Republica Moldova şi Ucraina, la care se adaugă o parte din Tighina, ocupată din 1990 de armata rusă, care refuză să plece. Transnistria sau Republica Moldovenească Nistreană s-a autoproclamat independentă la 2 septembrie 1990. Azi, aşa-zisa Republică Transnistria e recunoscută doar de Abhazia, Nagorno-Karabah şi Osetia de Sud, cu statute asemănătoare. În Transnistria locuiesc aproape 500 000 de suflete. În 1989, conform recensământului, în aşa-zisa republică locuiau 39,9 % români, 28,3 % ucraineni, 25,4 % ruşi şi 1,9 % bulgari.

Vladimir Putin e dictatorul Rusiei, cu mandate fără număr, gratulat ca „ţar” fără să fie de origine nobilă (principe, duce) şi cu atât mai puţin vreun Romanov, ci doar un fost ofiţer KGB în fosta RDG. Pentru cei mai serioşi observatori, nu e deloc clar cine conduce Rusia : doar Vladimir Putin sau armata (cu puternicul ei serviciu secret), împreună cu noul KGB (FSB etc.) şi oligarhii multimiliardari ? E limpede că Rusia e o oligarhie cu aparenţe democratice. Puterea colosală pe care i-o atribuie propaganda occidentală lui Vladimir Putin, necontestata în interiorul Rusiei, poate fi şi ea doar un basm de speriat copiii.

Ca să înţelegem cât de simplistă şi de abruptă este politica Rusiei în Republica Moldova şi în Transnistria e suficient să observăm cât de cinică şi perfidă, „diplomatică” este politica Rusiei în Donbas (Doneţk şi Lugansk). Din 2014 încoace, Donbasul nu mai aparţine de facto Ucrainei, nu a fost însă nici ataşat Rusiei şi nu este nici o republică independentă. Interesul Rusiei e servit. Probează astfel politica intervenţionistă, agresivă a SUA în Ucraina, dovedeşte incapacitatea cronică, structurală a Ucrainei de a-şi controla întreg teritoriul şi toată populaţia. Populaţia rusofonă din Donbas e folosită, împreună cu teritoriul pe care-l locuieşte, ca un cordon de protecţie militar pentru Rusia. Practic, Rusia nu se mai învecinează cu Ucraina, ci cu cele două republici autoproclamate independente. Crimeea anexată are în acest context o soartă mult mai bună, pentru că Rusia trebuie să-şi asume faţă de ea toate obligaţiile, nu doar să-şi slujească interesul militar.

Ce se întâmplă în Republica Moldova ? După multiplele tentative ale României de a-şi ajuta conaţionalii de dincolo de Prut, fără a lucra însă la obiectivul major de a reunifica această regiune cu ţara, pe modelul Germaniei – Republica Moldova e cea mai săracă regiune din Europa, iar zisa republică e doar o afacere pentru nişte baroni locali cunoscuţi de toată lumea –, după numeroase implicări ale SUA, ale europenilor (Germania), ale globaliştilor, politicianul rusofon ridicol Igor Dodon a fost îndepărtat de la preşedinţie şi înlocuit cu mult mai prezentabila „europeistă” (nu româncă !) Maia Sandu. Dar, după alegeri, rusofonii vor reveni masiv în Parlament.

În timpul mandatului neintervenţionistului Donald Trump, SUA pare să fi fost scoasă din joc în Republica Moldova şi a fost instalat condominiul ruso-europeano (german)-globalist. Aliaţii noştri europeni, în frunte cu Germania, dar şi partenerii noştri strategici americani nu ar fi trebuit să ne sprijine în proiectul nostru de reunificare a ţării ? Sau interesul lor de a avea un picior pus într-o regiune apropiată de Rusia a prevalat ?

Transnistria nu e decât un depozit de arme şi de material militar (20 000 t ?) – uniforme de vară şi de iarnă pentru zeci-sute de mii de soldaţi, facilităţi de hrănire a trupelor etc. – şi un culoar militar înspre sudul Europei în caz de război. Ca şi Koenigsbergul / Kaliningrad, enclavă între Polonia şi Lituania, la nord. Ruşii ne fac adesea cu ochiul că suntem cu toţii ortodocşi. E adevărat, dar ortodoxia rusă pare să fie diferită de ortodoxia română. Ortodoxia rusă e mult mai pragmatică, imperială, militarizată…

Şi în ceea ce-l priveşte pe marele lider de la Răsărit, Vladimir Putin, persistă multe semne de întrebare, au rămas destule lucruri neclarificate. A fost sau nu amestecat Vladimir Putin în asasinarea Annei Politkovskaia şi a lui Boris Nemţov, adversar politic de luat în considerare, fost ministru, spre deosebire de irelevantul Alexei Navalnîi ? Şi, în ultimii 20 de ani de când e Putin la putere, au mai fost şi alte asasinate politice rămase neclarificate. Dacă implicarea directă a lui Vladimir Putin nu a fost niciodată dovedită, nici suspiciunea nu a fost definitiv înlăturată. Nu ştim în ce măsură avem de-a face cu propagandă occidentală violentă sau cu violenţă politică de tip asiatic. Faptul că Vladimir Putin ar avea, după unele zvonuri, rădăcini româneşti de pe vremea lui Dimitrie Cantemir nu prea interesează, pentru că preşedintele rus practică o politică ofensiv-imperială, mai ales în Moldova şi în Transnistria. În schimb, trebuie recunoscut faptul că în ultimii ani Vladimir Putin şi-a câştigat simpatie pentru poziţia sa şi a Rusiei de refuz la globalismul-buldozer, la Marea Resetare, şi pentru susţinerea unui naţionalism decent (etichetat de adversari drept „iliberalism”).

 Transnistria e sprijinită politic, militar, economic şi financiar de Rusia. Armata rusă continuă să staţioneze pe o parte din teritoriul Republicii Moldova. Pentru români, Vladimir Putin seamănă inevitabil cu Transnistria, cu fostul „preşedinte” Igor Smirnov, care a avut şi el nu mai puţin de patru mandate de „preşedinte” în Republica Moldovenească Nistreană. Rusia nu e numai cea mai întinsă ţară din lume, dar mai are nevoie, expansionist, de Transnistria la sud şi de Kaliningrad (Koenigsberg, oraşul lui Immanuel Kant) la nord. Cele două regiuni militarizate sunt enclavate în teritorii străine.

Dar, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, situaţia complexă, de stat nefuncţional a Republicii Moldova (Basarabia românească – 2,7 milioane de locuitori) nu e în primul rând astfel din vina marilor puteri (Rusia, Germania, SUA), ci este rezultatul mizeriei şi nemerniciei clasei conducătoare (politicieni, servicii, presă) de la Bucureşti. Într-un scurt articol foarte pregnant, titrat în limba română, Anatoly Karlin (n. 1988, urmaş al unor ruşi albi, cu studii economice şi politice la Berkeley, California) atrăgea atenţia anul trecut asupra narcozei servită românilor de propiii lor politicieni despre apartenenţa Basarabiei. Conform datelor din surse româneşti pe care le prezintă pe o hartă a României, peste 70 % dintre români cred că „Basarabia e România” (titlul articolului e cunoscutul slogan). În Bucureşti şi în judeţul Ilfov, cifra e chiar de 91,1 % :

https://www.compania.ro/blog/wp-content/uploads/2021/03/basarabia.jpeg

„Când am fost în România, liberalii de acolo mi-au spus că numai nişte zăpăciţi marginali sprijină reunificarea cu Moldova. Dar, evident, se înşelau. E vorba mai degrabă de 70 % din populaţie, după cum ne arată harta. Cred că Moldova e un caz interesant de comparaţie cu situaţia Ucraina-Belarus. În timp ce ucrainenii sunt mai ales nişte ruşi polonizaţi iar bieloruşii nişte ruşi lituanizaţi, moldovenii pot fi văzuţi ca nişte români rusificaţi. După cum înţeleg eu lucrurile, opiniile în privinţa unirii fie cu România, fie cu Rusia s-ar împărţi aproximativ 50/50 (deşi cele pentru România ar domina). Transnistria este, desigur, prorusă la nivelul la care e Crimeea, chiar dacă e vorba, de fapt, de o etnicitate „sovietică” în părţi comparabile ruse, ucrainene şi moldoveneşti.

Cred că orice persoană rezonabilă va fi de acord – chiar şi moldovenii – că ţara lor e una falsă, de care trebuie să scape – de multă vreme eu pretind că ar trebui făcut un târg în care Rusia ia Transnistria şi România ia Basarabia istorică. (Într-o lume ideală, Ungaria ar lua şi ea atunci Transilvania, dar, din nefericire, demografia n-o mai ajută.)

Asta e grăitor şi pentru felul în care liberalii se înşală adesea şi n-au nici o legătură cu propriul lor popor. Mi-au spus, printre altele, şi că numai 10 % dintre români îl apreciază pe Ceauşescu. Şi totuşi, comentatorii mei avizaţi m-au corectat, arătându-mi că este vorba de mai bine de 50 %. O dovadă în plus că e corect clişeul după care elitele liberale au adesea idei foarte vagi despre ţările în care trăiesc” (Anatoly Karlin – „Basarabia e România”, unz.com, 13.08.2020).

După cum se poate observa cu uşurinţă, tânărul ruso-american e mai limpede la minte şi mai patriot decât toţi politicienii români incompetenţi şi corupţi care s-au succedat de 30 de ani în Parlament, în guvern sau la preşedinţie.

Petru Romoșan

România nu se mai învecinează cu Uniunea Sovietică şi nici cu succesoarea ei, Rusia. La frontiera noastră de est se află Ucraina (desprinsă din URSS), pe lângă celălalt stat românesc frăţesc (trup din trupul ţării…), Republica Moldova, Basarabia românească, de fapt. Ucraina – 45 de milioane de locuitori, cu o suprafaţă de 576 450 km2 fără Crimeea, cu un PIB nominal pe cap de locuitor de 3 055 de dolari în 2014 – este cel mai mare vecin al României şi, potenţial, cel mai periculos, mult mai periculos decât Ungaria, cu care ne hârjonim interminabil. Şi mai periculos decât Rusia, cu care mai avem totuşi două diferende nestinse : tezaurul şi Basarabia, în care Rusia continuă să se implice/amestece, deşi aceasta şi-a declarat independenţa. Republica Moldova se învecinează tot cu Ucraina, care seamănă din ce în ce mai bine cu un stat eşuat în curs de dezintegrare, dar se învecinează „intern” şi cu Rusia prin Transnistria, ocupată de armata rusă.

În altermedia, Ucraina este numită umoristic „Republica Rothschild”. Argumentul ar fi că familia Rothschild ar fi cumpărat datoria Ucrainei prin trader-ul Franklin Templeton (care a administrat şi Fondul Proprietatea în România). Noul preşedinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski, e privit mai puţin ca un preşedinte pus de americani cât ca unul al Finanţei mondiale, al globaliştilor, al oligarhiei transnaţionale, al lui George Soros. La fel ca Joe Biden sau Emmanuel Macron, de altfel. Atâta doar că Ucraina arată din ce în ce mai mult ca Somalia, cum observă The Saker (vom vedea mai încolo despre cine e vorba). Mulţi ucraineni din Ucraina, din SUA, din Canada şi din Rusia şi-au pus mari speranţe în noul preşedinte Zelenski, zis „Ze”. Dezamăgirea e pe măsură. Volodimir Zelenski e un fel de Traian Băsescu pentru ucraineni, care vine după Petro Poroşenko (cu o bunică româncă din Basarabia), un fel de Emil Constantinescu. Emil Constantinescu (născut la Tighina, în Basarabia, în 1939) a semnat, împreună cu ministrul său de Externe, Adrian Severin, un tratat cu Ucraina (mai întâi la 3 mai la Kiev, şi apoi la 2 iunie 1997 la Neptun), considerat de foarte mulţi ruşinos, foarte controversat. Cu cuvintele regretatului istoric Florin Constantiniu : „În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părţi ale teritoriului naţional fără a fi ameninţat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 şi 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului.” În 2021, tratatul poate fi denunţat.

Marele erou moral al Rusiei din secolul XX, scriitorul şi gânditorul Aleksandr Soljeniţîn, ne poate clarifica decisiv în privinţa Ucrainei : „Trebuie să spunem aici câteva cuvinte despre Ucraina actuală. Fără să vorbim despre conducătorii ei comunişti reconvertiţi la iuţeală, despre naţionaliştii ei, care au combătut totuşi atât de ferm comunismul şi care păreau să-l înfiereze pe Lenin în toate operele lor, dar s-au lăsat seduşi de cadoul lui otrăvit : au acceptat bucuroşi graniţele greşite trasate cândva de el (adăugând chiar şi Crimeea, cadou al satrapului Hruşciov). Noul stat ucrainean a luat imediat (ca şi Kazahstanul) drumul cel rău al imperialismului.

Povara de a fi o mare putere eu nu i-o doresc Rusiei şi nu i-aş dori-o nici Ucrainei. Îmi doresc sincer dezvoltarea culturii şi a identităţii ucrainene, pe care le iubesc din toată inima, dar de ce, în loc de a lucra la cultura populaţiei ucrainene şi la aceea a pământurilor ucrainene, de ce ar încerca ţara să devină o „Mare Putere” ?” (Alexandre Soljénitsyne – „Le Problème russe à la fin du XXe siècle”, Fayard, 1994, p. 126).

Soljeniţîn s-a exprimat, în acelaşi volum, şi despre Moldova (Basarabia) : „Până la urmă, trebuie să ne lămurim de tot : Transcaucazia are propria sa cale, Moldova o are pe a ei, ţările baltice au şi ele calea lor, iar aceste lucruri sunt chiar mai limpezi în ceea ce priveşte Asia Centrală. Aproape toţi liderii din această ultimă regiune au anunţat deja că statele lor se orientează către Turcia” (ibidem, pp. 124-125). Merită să precizam că această carte a lui Soljeniţîn şi volumul său „Comment réaménager notre Russie ?” (Fayard, 1990) sunt cărţi de căpătâi pentru Vladimir Putin şi pentru decidenţii politici şi militari ai Rusiei contemporane.

În SUA trăiesc, după recensământul din anul 2000, peste 900 000 de ucraineni, mulţi foarte bogaţi. Interesul SUA pentru Ucraina se justifică şi astfel, nu numai prin intenţia de a avea o „Cuba” în coasta Rusiei. În general, în România, Ucraina de azi e cunoscută prin prisma presei americane. Şi a propagandei SUA şi a NATO, din care şi noi, românii, facem parte. E interesant de văzut ce gândesc şi ruşii despre Ucraina. De aceea merită să cităm pe larg dintr-un rus care trăieşte în SUA şi care semnează cu un pseudonim devenit celebru, The Saker.

Bloggerul The Saker (Andrei Raevski, Florida), analist militar, cetăţean elveţian etc., este citit şi citat de cei mai serioşi analişti din SUA, de Paul Craig Roberts, printre alţii. A vizitat Rusia pentru prima dată în 1991 : „Nu am fost niciodată în Rusia înainte (de 1991 – n.n.). Eram pus pe o listă neagră a KGB, ca „activist antisovietic periculos” şi „provocator” ; pe drept cuvânt, de altfel” (Le Saker francophone, „Igor Morozov, mon ami le Spetsnaz”, lesakerfrancophone.fr, 17.02.2021).

„Ca să n-o lungim prea tare, mulţi (majoritatea ?) ucraineni îşi dau seama de două lucruri : în primul rând, de faptul că Zelenski a făcut numeroase promisiuni şi nu s-a achitat de nici una, şi în al doilea rând de faptul că Zelenski e chiar mai rău decât Poroşenko (ceea ce e greu de crezut şi chiar de imaginat, dar acesta e tristul adevăr). La început părea că Zelenski ar putea aduce o autentică „schimbare în care putem crede”, în principal fiind vorba despre capacitatea de a acţiona împotriva diverselor escadroane naziste ale morţii şi de a deschide negocieri adevărate cu Donbasul. Nu s-au realizat nici una, nici alta. E clar că Zelenski e îngrozit de puterea politică şi militară a naţionaliştilor, şi, departe de a-i forţa pe ucronazişti să respecte statul de drept, Ze a cedat complet programului lor. Scopul meu nu e să analizez azi în amănunt ce a făcut şi ce nu a făcut Zelenski, voi rezuma totul spunând pur şi simplu că Zelenski nu e decât bla-bla, fără urmă de fapte. A neglijat complet numeroasele crize care au lovit Ucraina începând din momentul aşa-zisei „revoluţii a demnităţii”. Ce a făcut el a fost să prezideze o imensă intensificare a suprimării libertăţii de expresie, în cantitate şi în calitate. A întărit şi legile împotriva limbii ruse. Şi, bineînţeles, avioanele SU-27 ucrainene au escortat B-1B americane de-a lungul frontierei Rusiei cu Ucraina (ceea ce mă face să mă întreb dacă aceşti piloţi ucraineni mai au vreun pic de onoare sau de demnitate ! Păi, n-au, nu sunt decât nişte servitori, asta-i tot, nişte servitori amabili ai stăpânilor lor de peste Atlantic). Nu sunt decât câteva exemple de acţiuni strictamente politice, acţiuni „de spectacol”, dar care nu rezolvă nimic din adevăratele probleme” (The Saker – „Les nombreuses bombes à retardement qui minent l’Ukraine”, lesakerfrancophone.fr, 23.02.2021).

„Ca un satrap imperial tipic ce este, Ze guvernează acum aproape exclusiv prin ordonanţe, totdeauna susţinute de „muşchii serviciilor de securitate” ucrainene (care sunt, în realitate, tipicele instituţii ale „poliţiei secrete” caracteristice ţărilor din lumea a treia, instituţii complet corupte, de care se tem cetăţenii obişnuiţi, dar pe care persoanele legate de regim pot mereu să le utilizeze ca echipe de răspândire a terorii ; SBU-ul ucrainean îmi aminteşte întru totul de escadroanele morţii care făceau prăpăd în America Latină în anii ’70 şi ’80. Desigur, principala raţiune a reprimării libertăţii de expresie este scăderea dramatică a popularităţii lui Ze, dar contează şi faptul că argumentele opoziţiei devin acum mai populare, dându-i acesteia încredere în sine. Din păcate, o încredere care poate că nu e justificată” (idem).

„Ucraina este, ideologic şi moral, în faliment. Şi financiar, desigur. Dar principala problemă e că singurii care au vreo viziune despre viitorul Ucrainei sunt naziştii. Nimeni altcineva nu propune vreo perspectivă măcar pe jumătate credibilă asupra viitorului Ucrainei. Bineînţeles, totul e logic tocmai pentru că adevărul tragic e acela că Ucraina nu are viitor. Absolut nici unul. La urma urmei, e o ţară artificială, creată de Lenin şi Hruşciov, a cărei identitate naţională se bazează numai pe ură şi ale cărei componente au ideologii, credinţe şi puncte de vedere care se exclud mutual” (idem).

„Adevărul trist e că Ucraina lui Ze nu e mai viabilă decât cea a lui Poroşenko. De fapt, aş zice că Ucraina e pe cale să plesnească din toate părţile şi că singura soluţie pentru a încetini, dar nu pentru a împiedica, o prăbuşire de tip somalez este aceea de a importa totul : din UE, desigur, dar şi din Rusia (mai ales energie), care continuă să furnizeze energie Ucrainei, deşi rar se vorbeşte despre asta (mai ales în Ucraina). Sectorul energetic ucrainean e în ruină, ca şi sectorul agricol (promisiunea că Ucraina va fi o „supraputere agricolă” n-a fost nici ea ţinută – ceea ce-mi aminteşte de „cruciada porumbului” a lui Hruşciov…). Nimic din toate astea nu se raportează în Vest, ajung acolo poate doar lucruri adânc îngropate în unele rapoarte, precum această rară mărturie : „Se estimează că sectorul informal reprezintă în Ucraina o treime din PIB-ul ţării, iar PIB-ul pe cap de locuitor (la paritate cu puterea de cumpărare) nu e decât 20 % din media UE” (idem).

„Cred că nimeni nu-şi închipuie la modul serios că Donbasul sau Crimeea ar accepta vreodată să revină sub dominaţia Kievului, nici de facto, nici de jure. E lucru sigur. Nu cred nici că rămăşiţa de Ucraină ar putea fi o entitate viabilă. Singura concluzie la care pot ajunge e următoarea : o dislocare a Ucrainei ar putea fi inevitabilă” (idem).

Ce înseamnă „stat eşuat” (rogue state, État voyou) ? Conceptul a apărut în anii ’80, în timpul preşedinţiei lui Ronald Reagan, şi definea Libia lui Gaddafi. Azi, conceptul are în primul rând un sens economic. Ar fi vorba de un stat care nu e capabil să-şi plătească datoriile. Dar eticheta de stat eşuat e aplicată şi statelor incapabile să se autoguverneze. Somalia, Sudan, Zimbabwe, Grecia au fost catalogate drept state eşuate.

Ucraina deţine azi teritorii şi populaţii diverse : poloneze, lituaniene, maghiare, româneşti (o parte a Bucovinei, cu Cernăuţi, şi Maramureşul istoric) şi, bineînţeles, ruseşti (Donbasul etc.). Aceste teritorii şi populaţii au vocaţia de a se întoarce la naţiunile-mamă. Într-un fel sau altul. În Ucraina trăiesc în jur de 600 000 de români : 350 000-400 000 în regiunea Cernăuţi, 150 000 în regiunea Odesa, 40 000-50 000 în Transcarpatia, în Maramureşul istoric (români vorbitori de curată limbă română, proprietari de case impunătoare), 10 000-11 000 de volohi la graniţa cu Polonia. Cifrele oficiale ucrainene vorbesc doar de peste 400 000 de români. Reamintim că limba română, ca şi limbile altor minorităţi, va fi scoasă din şcolile Ucrainei începând cu 2023. Teritoriile s-au mişcat în trecut într-o parte sau în alta şi înainte de primul şi de al doilea război mondial, şi deci se mai pot mişca şi în viitor, asta şi ca urmare a mozaicului etnic.

Ucraina se pregăteşte intens de război în Donbas. Recentul ajutor de peste 100 de milioane de dolari acordat de administraţia Biden pare să fie un sprijin în acest sens. Ucraina nu poate câştiga un război cu Rusia – pentru că Donbasul este o întinsă regiune din Ucraina locuită de rusofoni şi de familii mixte –, dar, în urma unui asemenea război, poate să se dezintegreze. Politicienii de la Kiev, în frunte cu preşedintele Ze (un fost actor de comedie), se simt însă pe caii cei mari…

Petru Romoșan

România, preşedintele Klaus Iohannis (el are prerogativa constituţională), prim-ministrul Florin Cîţu, ministrul de Externe Bogdan Aurescu au rechemat 23 de ambasadori (de la Berlin, Washington, Viena, Berna, Varşovia, Vatican, Tokyo, Pretoria, Seul, Astana etc.), asta după ce Klaus Iohannis rechemase la finele anului trecut alţi 26 de ambasadori (Moscova, Budapesta, Londra, New Delhi, Ottawa etc.). Deja în 2016 Iohannis rechemase de la post peste 30 de ambasadori din cei vreo 100 câţi avem (cu consulate şi organizaţii internaţionale cu tot).

Practicile sunt cunoscute : „În momentul în care informaţia a apărut în presă, direcţiile de resort din MAE nici măcar nu fuseseră anunţate despre deciziile preşedintelui. Singura comunicare pe care unii ambasadori au avut-o între momentul difuzării informaţiei în presă şi întoarcerea acasă a fost documentul administrativ prin care era anunţată data-limită a revenirii în ţară. Nu a existat nicio comunicare cu instituţia Preşedintelui României” (dw.com/ro/ziare.com, 16.07.2019).

Încă un heirup sau două şi îi recheamă stahanovist pe toţi. La urma urmei, de ce avem în 2021 atâţia ambasadori şi atâţia diplomaţi ? Dacă tot nu mai avem nici o politică externă, de ce mai întreţinem atâtea ambasade inutile ? Şi de ce avem un minister de Externe supraponderal ? La fel cum avem şi servicii secrete supranumerice, pe lângă un minister de Interne mamut ? Şi, desigur, avem şi cei mai mulţi generali din Europa, dacă nu cumva din lume. Un stat obez pe umerii unei populaţii sărace şi care nu face decât să se împuţineze. Mai ales prin emigrare în masă. Cifrele reale nu sunt cunoscute pentru că ultimul recensământ a fost un rateu jalnic, ruşinos. E limpede însă că listele electorale sunt mult mai bogate decât realitatea din teren.

Se trăieşte bine în ambasadele României ? Se trăieşte excelent, mai ales când nu ai mai nimic de făcut. Mese, cocteiluri, întâlniri fantomatice. Dar secretul vieţii în ambasade e bine păstrat. Nu trebuie vorbit despre asemenea lucruri. Câţi dintre ambasadorii şi diplomaţii noştri se pricep la economie şi comerţ (dincolo de diplome dubioase) şi ce beneficii aduc ei ţării care-i întreţine gras până la moarte ?

România nu mai are o adevărată politică externă de pe vremea lui Nicolae Titulescu (înainte de 1940), pe care-l tot pomenim, dar Ministerul de Externe şi ambasadele nu au făcut decât să crească şi să înflorească, după binecunoscutele legi cancerigene ale organismelor birocratice. Pe când o discuţie deschisă şi sinceră despre politica externă a României ? Şi, în particular, care e politica externă a lui Klaus Iohannis alta decât cea de numiri şi rechemări ? Klaus Iohannis e „cuierul”, „ficusul” cui ? Al SIE sau al unei puteri străine ? E la fel de consistentă politica externă a aceluiaşi Klaus Iohannis ca politica internă pe care o cunosc deja bine toţi românii ?

Interesează doar rotirea „cadrelor” între Berlin, Washington, Viena, Paris, SRI, SIE, Londra, postul de ministru de Externe, sau ar trebui să avem şi nişte rapoarte de activitate, nişte justificări ale cheltuirii banilor publici ? Ambasadele României ar trebui să lucreze şi pentru România, pe lângă ajutorul „graţios” acordat partenerilor noştri mai mari ? Nu ar trebui comasate în continuare ambasade care nu ne mai sunt de nici un folos economic ? Pentru că de vreun interes politic nu mai poate fi vorba, suntem în UE şi în NATO, şi politica noastră externă o decid alţii pentru noi.

Cât de gravă e deprofesionalizarea care a lovit ministerul de Externe în ultimii 30 de ani capitalişti ? S-a schimbat ceva de pe vremea Uniunii Sovietice frăţeşti în afară de schimbarea taberei ? Dacă le citeşti CV-urile măreţilor noştri ambasadori, în frunte cu actualul lor ministru, te cruceşti de câte titluri, doctorate, diplome (unele false ?) au onorabilii. De ce atunci nu avem nici o ştire despre activitatea lor (economică în primul rând !), ca să nu mai vorbim iarăşi de politica externă a ţării noastre ? De ce sunt ei atât de absenţi în afara momentelor festive (specialitatea casei), atât de nuli ? În cap cu preşedintele şi cu prim-ministrul lor, fireşte.

Acum, când lumea se schimbă brutal, noi, românii, dintre ultimii veniţi în NATO şi în UE, avem dreptul să ne punem şi nişte întrebări în legătură cu aceste minunate asocieri ? Sau doar Statul Profund, moştenit de la asocierea forţată cu sovieticii, şi-a salvat pielea prin integrarea în NATO şi în UE, şi asta ar trebui să-i mulţumească pe toţi urmaşii daco-romanilor, ai lui Attila şi ai Sf. Ştefan, şi ai numeroasei minorităţi rome ?

România are voie să aibă relaţii normale şi, mai ales, să facă negoţ cu China, Rusia şi India, sau aceste drepturi sunt rezervate doar partenerilor noştri majori, SUA, Germania, Franţa, Marea Britanie ? Ce gândesc ambasadorii noştri despre asemenea „chestiuni”, ce instrucţiuni au primit şi ce gândesc, dacă totuşi gândesc ceva, despre aceleaşi „chestiuni” preşedintele, primul-ministru şi ministrul de Externe ? Am aruncat la gunoi lunga experienţă, inclusiv din timpul comunismului, de interconectare multiplă cu Rusia şi China ? De ce ? În folosul cui ?

Pe scurt, ştie cineva în România care e politica externă a lui Klaus Iohannis şi a lui Florin Cîţu ? Poate avem dreptul să aflăm şi noi. Şi nu în binecunoscuta şi găunoasa limbă de lemn, nu în cultul secretului bolnăvicios.

Petru Romoșan

Pandemia Covid-19 durează deja de un an şi dă semne că va continua nu se ştie cât. Pierderile economice, dezastrele politice (cu instalarea lui Joe Biden la Casa Albă, a lui Mario Draghi prim-ministru în Italia etc.), catastrofele din educaţie, cele privind sănătatea mintală a populaţiei şi sănătatea în general, dincolo de cele cauzate de micuţul coronavirus (reale !), sunt colosale, devastatoare, greu de estimat. Cum s-a ajuns aici ? Cine orchestrează în toată lumea (194 de ţări afiliate la OMS) măsurile anticovid, lockdown-urile, interdicţiile şi restricţiile neconstituţionale, măşti, vaccinuri discutabile sau dubioase ? Bill Gates, Anthony Fauci, Tedros Ghebreyesus (OMS) ? Şi, mai ales, ce se urmăreşte, care e finalitatea acestui calvar organizat, instrumentat ? În folosul cui ?

Există foarte multe ipoteze, culturale (Michel Maffesoli – „Une société en pleine décadence”, lecourrierdesstrateges.fr, 22.01.2021), ideologice (Lucien Cerise – „Nous allons entrer dans le royaume de la déglingue définitive et de l’effondrement systémique, dans l’abrutissement technophile”, leblogalupus.com, 15.02.2021, apud revista rivarol.com, nr. 3456, 27.01,2021 – versiunea pe hârtie), economice şi financiare, conspiraţioniste sau, mai degrabă, anticonspiraţioniste. Şi fiecare dintre aceste proiecţii subliniază o parte mai mare sau mai mică de adevăr, de realitate prezumtivă. Dintre multe astfel de supoziţii, ipoteze, perspective ale unor foarte respectabili profesori din universităţi, ale unor filosofi, ideologi, am ales-o pe cea a lui William Engdahl (n. 1944, absolvent Princeton, cu doctorat în economie comparată, economist, jurnalist independent şi autor al unor cărţi de geopolitică recentă traduse în toată lumea şi care ar merita să fie citite), care pare cea mai realistă, cea mai plauzibilă.

După William Engdahl, la originea Marelui Reset al Forumului Economic Mondial (WEF) de la Davos, condus de Klaus Schwab, Bill Gates, George Soros, David Rockefeller jr. etc., ar fi Clubul de la Roma, fondat de David Rockefeller tatăl în vila Bellagio din Italia în 1968. Teoriile de azi se bazează pe teorii catastrofiste neconfirmate ale Clubului, cum sunt cele despre epuizarea resurelor naturale sau încălzirea globală, cu necesitatea diminuării drastice a emisiilor de CO2 (până la 0 în 2050), pe energia verde (cea eoliană şi cea a panourilor solare), adică s-au impus spaimele teoretice ale unor oameni bătrâni imens de bogaţi care au condus din umbră şi care conduc încă lumea.

„Forumul Economic Mondial de la Davos (WEF) proclamă necesitatea de a atinge în lumea întreagă obiectivul „carbon zero net” în 2050. Pentru mulţi acesta poate părea un viitor îndepărtat şi poate deci fi binişor ignorat. Cu toate acestea, transformările care au loc din Germania şi până în Statele Unite, trecând printr-un mare număr de economii, sunt pe cale să configureze scena pentru crearea a ceea ce în anii ’70 s-a numit „noua ordine economică mondială”. În realitate, e vorba de un plan antreprenorial totalitar tehnocratic global, un plan care anunţă deliberat şomaj de masă, dezindustrializare şi prăbuşire economică. Să cercetăm aici câteva elemente din acest tablou de ansamblu care, de fapt, nu e deloc nou.

WEF al lui Klaus Schwab îşi promovează acum tema preferată, Marele Reset al economiei mondiale. Cheia acestui întreg este interpretarea corectă a ceea ce înţeleg globaliştii prin carbon zero net în 2050. UE conduce în această cursă cu planul ei de a deveni primul continent „zero carbon” înainte de 2050 şi de a reduce emisiile de CO2 cu cel puţin 55 % până în 2030.

Într-o postare de pe blogul său din august 2020, ţarul autoproclamat al vaccinurilor, Bill Gates, a scris despre criza climatică iminentă : „Oricât de cumplită ar fi această pandemie, schimbarea climatică ar putea fi chiar mai rea… Scăderea relativ mică a emisiilor de CO2 din acest an clarifică un lucru : nu putem ajunge la zero emisii pur şi simplu sau în principal doar folosind mai puţin maşina sau avionul.” […]

Pentru a înţelege bine ce acţiune criminală se organizează în jurul unor oameni ca Gates, Schwab şi toţi aceşti avocaţi ai unei economii mondiale aşa-zis „durabile”, trebuie să ne întoarcem în 1968, când David Rockefeller şi prietenii săi au creat o mişcare în jurul ideii că adevărata mare problemă a lumii era cea a consumului uman şi a creşterii demografice (teoria numită neomalthusiană – n. editorului francez). Rockefeller, a cărui avere venea din petrol, a creat deci foarte neomalthusianul Club de la Roma în vila sa italiană din Bellagio. Primul lor proiect a fost acela de a finanţa un studiu factice la MIT, numit „Limits to Growth” (Limitele creşterii), în 1972” (William Engdahl – „The great zero carbon criminal conspiracy”, resistance71.wordpress.com, 12.02.2021 – vezi originalul la williamengdahl.com, 5.02.2021).

După unii analişti (Brandon Smith), Covid-19 nu e decât o etapă. Vor urma Covid-20, Covid-21, Covid-22… După alţi analişti, vor urma războaie (la Marea Neagră ?), revoluţii (cum e cea neomarxistă, rasialistă, woke în curs din SUA), prăbuşirea economică a Europei, care va face că Germania şi Franţa vor atinge nivelul falimentar al unor ţări africane. S-ar împlini astfel profeţiile acestor organizaţii secrete (Clubul de la Roma, Bilderberg, Trilaterala – toate finanţate de David Rockefeller) care vor să modeleze lumea după interesele lor.

Planeta nu ar suporta decât cel mult 1 miliard de oameni, ar scădea astfel şi şeptelul, crescătoriile de porci şi de alte animale care produc „iresponsabil” CO2. Filosofia economică a englezului eugenist Malthus pare să se fi impus acestei elite oligarhice financiare, care a abandonat în mod evident democraţia, precum şi toată istoria şi dezvoltarea umanităţii din ultimii 200 de ani (de la Revoluţia Franceză încoace) : „Consilierul pe probleme climatice al Angelei Merkel, Joachin Schnellnhuber, care e ateu, a prezentat agenda verde radicală a Papei Francisc în 2015, „Laudato si’ ”, în calitate de consilier numit de Papa la Academia Pontificală de Ştiinţe, şi tot el a fost consilierul UE în materie de agendă verde. Într-un interviu acordat în 2015, Schnellnhuber a declarat că „ştiinţa” a determinat acum capacitatea maximă de „sustenabilitate” a populaţiei umane, care e cu vreo 6 miliarde de persoane mai puţin : „În chip cinic, e un triumf pentru ştiinţă pentru că măcar am stabilizat ceva, şi anume estimările capacităţii maxime ale planetei, care e, de fapt, una de sub un miliard de persoane.” Pentru a ajunge la această cifră, lumea industrializată trebuie dezmembrată” (idem).

După William Engdahl, măsurile cele mai severe de implementare a programului Clubului de la Roma au fost luate în Germania. În 2023, ultima centrală nucleară a ţării va fi închisă. Preţul energiei electrice va creşte astronomic. Maşinile pe benzină şi pe motorină vor fi înlocuite cu maşini electrice, care folosesc bateriile cu litiu. Exploatarea litiului este una dintre cele mai mari producătoare de CO2, dar de ce ar conta ? Industria automobilului, decisivă pentru bunăstarea germană, va fi pusă la pământ. Dar germanii sunt cunoscuţi ca producători de planuri globale dezastruoase – vezi cele două războaie mondiale. Multlăudata Angela Merkel, azi în prag de retragere din viaţa politică, „în 2011, a impus, împreună cu guvernul său, ascultând sfaturile lui Joachin Schnellnhuber de la Institutul din Potdsdam pentru Cercetarea Impactului Climatic, interzicerea totală a electricităţii de origine nucleară înainte de 2022” (idem).

Cât de serioasă e viziunea Clubului de la Roma ? Ne-o spune acelaşi Engdahl : „Aceasta e agenda cunoscută astăzi sub numele de Marele Reset sau Marea Reiniţializare sau Agenda 2030 a ONU. Strong (Maurice Strong, om de afaceri cu petrol din Canada, asociat cu David Rockefeller şi membru al fundaţiei acestuia, membru al Clubului de la Roma, numit în 1971 subsecretar al ONU şi secretar general al conferinţei Ziua Pământului de la Stockholm din 1972 – n.n.) a creat apoi Grupul Interguvernamental de Studiere a Climatului (GIEC), un corp politic care promovează şi susţine teza nedemonstrată după care emisiile umane de CO2 vor duce lumea la o catastrofă ecologică ireversibilă. Cofondatorul Clubului de la Roma, dr. Alexander King, a recunoscut câţiva ani mai târziu frauda esenţială a agendei lor de mediu în cartea sa „Prima revoluţie globală” („The First Global Revolution”), în care a scris : „Căutând un nou inamic pentru a ne putea uni, am găsit că s-ar potrivi bine poluarea, ameninţarea încălzirii globale, lipsa apei, foametea şi altele. Toate aceste primejdii sunt cauzate prin intervenţia omului şi doar printr-o schimbare de atitudine şi de comportament am putea reuşi. Aşa deci, adevăratul inamic e însăşi umanitatea.” King a recunoscut că „ameninţarea încălzirii globale „nu era decât un vicleşug pentru a justifica atacarea „umanităţii înseşi”. Acum, acest atac se desfăşoară sub forma Marelui Reset şi a şmecheriei cu carbon zero net” (idem).

Analiza lui William Engdahl merită citită în întregime, căci ea se constituie într-un semnal de alarmă dinaintea pericolelor care pândesc civilizaţia. Să încheiem cu una dintre concluziile sale : „Merkel, Macron, Gates, Schwab şi prietenii lor vor duce toate acestea la îndeplinire aducând standardele de viaţă din Germania şi din ţările OCDE la nivelul celor din Sudan şi Etiopia. În asta constă distopia lor „Carbon zero net”. Limitarea severă a călătoriilor aeriene, a deplasărilor în maşină, a deplasării oamenilor, închiderea industriilor „poluante” (cu CO2) – totul pentru a reduce CO2 din atmosferă. E interesant de văzut cât de practică a fost apariţia la punct fix a pandemiei de coronavirus pentru a pune în scenă Marele Reset sau Agenda 2030 Carbon zero net a ONU” (idem).

Petru Romoșan

Am văzut ce s-a ales de MAGA (Make America Great Again !) a lui Donald Trump. Prin Joe Biden, SUA se întoarce la afacerile imperiale, la războaiele sale, as usual (business as usual). Imperiul a pus şi va pune în continuare la pământ naţiunea suverană americană, reprezentată azi mai ales de Partidul Republican, care a preluat idealurile populare, chiar şi pe cele de stânga. Partidul Democrat este numai expresia integrală a establishment-ului.

Şi astfel, drumul spre guvernul mondial, atât de drag globaliştilor de pretutindeni, nu numai celor din America, este din nou larg deschis, o autostradă. Se pot înstăpâni Marele Reset şi teoriile sale absurde (malthusiene, schimbarea climatică, agenda verde, moneda digitală exclusivă, venitul unic universal, austeritate pentru toţi şi prosperitate pentru miliardari) ale lui Klaus Schwab şi Bill Gates (şi ale patronilor lor din umbră). Noul totalitarism banksteresc, financiarist, cămătăresc va salva, în sfârşit, lumea. Desigur, asociat cu totalitarismul LGBTQI+, cu rasialismul, cu tirania minorităţilor împotriva tiraniei majorităţii (democraţia !), cu cenzura oarbă (noua Inchiziţie) şi alte idei halucinante, bune pentru a băga lumea în sperieţi şi într-o mare confuzie.

Dar ce se întâmplă în Europa, în UE, cealaltă jumătate a imperiului „globalist” (imperiul roman de răsărit) pe lângă imperiul roman vestic, SUA ? Europa nedemocratică, tehnocratica UE (la fel ca Imperiul Bizantin), cu moneda sa fantomatică euro, e pe cale să se prăbuşească MEGA (în loc de Make Europe Great Again) ! În Italia, călcâiul lui Ahile al Europei, a fost numit prim-ministru Mario Draghi, fostul vicepreşedinte al Goldman Sachs Europe şi fostul preşedinte al BCR (Banca Centrală Europeană).

Deşi nu mai e de mult cea mai mare putere economică europeană, de sute de ani toate lucrurile mari se întâmplă mai întâi în Italia. Italia dă tonul în Europa (şi în lume) în artă şi design, în modă, inclusiv cea gastronomică, în idei. Renaşterea i-a dat această întâietate pe care nu a mai pierdut-o (tot ea a inventat Contrareforma, modernitatea artistică şi o bună parte a avangardei, a inovat în film etc.). Poate şi moştenirea Romei, a marelui imperiu, trebuie pusă la socoteală. Apariţia lui Draghi în prima linie a politicii italiene şi europene ne dă o idee despre ce se va întâmpla în Europa de mâine. Guvernele se vor forma, probabil, în jurul băncilor centrale, al băncilor şi multinaţionalelor în general : „Italienii pot fi siguri de un lucru : Draghi nu va face nimic care ar putea să dăuneze cenaclului financiar care l-a promovat în vârf. Numirea sa vine, de altfel, la momentul oportun pentru a-l înlocui pe un Giuseppe Conte care începuse să ceară renunţarea la creanţele BCE. Astfel, Mario Draghi, care n-a fost niciodată deputat, senator sau ministru, ci şi-a făcut întreaga carieră în bancă, accede la putere în Italia. Emmanuel Macron, un pic bancher şi el (la Banca Rothschild – n.n.), fusese totuşi un pic ministru ! E o nouă versiune a filmului lui Francesco Rosi, Le mani sulla città, care se desfăşoară în faţa ochilor noştri, cu complicitatea mediei mainstream, care nu găseşte nimic îngrijorător în asta. După faimoasa directivă a BRRD (Bank Recovery and Resolution Directive – n.n.), votată de Parlamentul European şi apoi de Parlamentul francez, care va permite băncilor să-şi restabilească rezervele luând economiile clienţilor lor, ce ne mai pregătesc oare marii finanţişti acum că deţin şi cheile a două dintre cele trei principale puteri ale Zonei Euro ?” (Olivier Piacentini – „Mario Draghi, président du Conseil italien : le banquier joue à „main basse sur l’Europe”, leblogalupus.com, 6.02.2021)

Noul guvern de „unitate naţională” al lui Mario Draghi, care va fi trecut prin Parlament săptămâna viitoare, se compune din 16 miniştri politici şi opt miniştri tehnocraţi. Dar toate ministerele cu greutate, cele prin care Draghi va gestiona relaţia cu UE (vezi Le Figaro, 13.02.2021), sunt conduse de tehnocraţi, apropiaţi ai primului-ministru şi oameni cu suprafaţă publică : ministrul Economiei, al Tranziţiei ecologice, ministrul Inovaţiei digitale, ministrul Justiţiei şi ministrul Instrucţiunii publice. Pe de altă parte, fără ca partidele să fi fost prevenite, li s-au atribuit : patru ministere lui Movimento 5 Stelle (stânga anarhistă), trei ministere lui Partito democratico (stânga), trei ministere lui Lega Nord (centru dreapta), trei ministere lui Forza Italia (Berlusconi) şi  câte un minister altor partide mai mici, plus secretari de stat. Italienii au votat în 2018 peste 50 % partide populiste, de stânga sau de dreapta : Movimento 5 Stelle, Lega Nord, Fratelli d’Italia, CasaPound. Guvernul lui Mario Draghi, impus de UE (de Germania), e unul antipopulist, tehnocrat, sub aparenţa mai uşor de mestecat a unui guvern de uniune naţională. Banksterul central Draghi dă tonul, direcţia pentru guvernele UE din acest an şi din 2022.

Modelul „Mario Draghi prim-ministru” poate fi foarte uşor aplicat şi în România. Chiar cu îmbunătăţiri. Mugur Isărescu, care l-a depăşit de mult la vechime în post pe Nicolae Ceauşescu, ar putea conduce guvernul României direct de la Banca Naţională. Şi ar putea astfel încasa două salarii, pensia şi toate sporurile pe care şi le doreşte sau atribuie singur. Fireşte, Mugur Isărescu nu a fost numit de la Moscova, ca Nicolae Ceauşescu, ci de cei care deţin BRI (Banca Reglementelor Internaţionale) şi controlează Finanţa mondială. Tocmai de aceea Mugur Isărescu nu are doar un trecut în aur, ci şi un viitor (până la 90-100 de ani – vezi cazurile Soros sau Rockefeller) cu totul şi cu totul de aur. Nu e el cel mai vechi bankster central din lume ?

Datoria Italiei reprezintă 158 % din PIB. În 2010, când Grecia se prăbuşea sub povara datoriilor, datoria Greciei era de doar… 146 % din PIB. În 2012, Zona Euro a fost foarte aproape de explozie. Mario Draghi a fost ales în locul lui Conte ca să păstreze Italia în UE şi să salveze încă o dată Zona Euro. „Mario s-a întors. Cu ce misiune ? Să salveze Italia, să salveze euro. Ei da, Super Mario s-a întors, oarecum ca un Captain Flame (un supererou de cinema care scoate din degete o flăcăruie izbăvitoare într-un oraş căzut pradă anarhiei – n.n.) pentru a „salva” nu Universul, ci Italia şi Zona Euro, căci datoria italiană ameninţă solvabilitatea Italiei şi sustenabilitatea Zonei Euro într-un chip mult mai periculos decât Grecia în 2011 şi 2012. Au trecut 10 ani de atunci. Mario Draghi nu e aici din întâmplare. E fostul guvernator al BCE. […] Se implementează anumite politici. Ele au fost calibrate anume pentru nişte ţări care prezintă un risc sistemic pentru stabilitatea Zonei Euro. Ştiţi care sunt acele ţări. Spania, Franţa şi Italia. Spania şi Franţa se mai pot ţine un pic pe picioare. Italia este veriga slabă actuală a Zonei Euro. Deci în Italia vor fi aplicate, şi cu cel mai mare zel, acele recomandări din raportul pentru G30 redactat şi semnat de însuşi Mario Draghi. Italia va servi de laborator şi cobai pentru politica economică definită în acel raport de 120 de pagini.

Ce se va întâmpla în Italia ? Se vor pune în aplicare decizii politice şi economice foarte nepopulare. Ideea este să se practice maximumul de austeritate dar aşa încât să nu se declanşeze o revoluţie socială. Italia o va apuca pe acelaşi drum ca Grecia. În 12 până la 24 de luni, la fel se vor petrece lucrurile şi în Franţa. Şi, credeţi-mă, va fi dureros. Zona Euro va supravieţui acestui tratament ? De fapt, nu ştie nimeni. Nici Draghi şi nici ceilalţi mandarini europeni” (Martin Armstrong – „Essayer d’empêcher ITALEXIT”, leblogalupus.com, 9.02.2021)

Primele trei ţări cu datorii supradimensionate din UE sunt, în ordine, Italia, Spania şi Franţa. Prăbuşirea probabilă a primelor două, Italia şi Spania, nu va antrena numai disparţia monedei euro, ci va însemna şi o grea lovitură pentru România. Pentru că în Italia şi în Spania trăiesc şi muncesc peste 2 milioane de români. Românii ajunşi în ultimii ani în Italia şi Spania vor fi primii atinşi de criza economică majoră care va lovi, după toate estimările, aceste ţări. Mulţi se vor întoarce în România, destui vor rămâne „eroic” pe loc. Celor care se vor întoarce acasă ce le poate oferi România ? Klaus Iohannis ? Florin Cîţu ? Raluca Turcan ? USR ? AUR ? Da, cam atât.

Petru Romoșan

Situaţia economică şi politică din SUA la începutul de mandat Joe Biden nu e deloc fericită. Pe lângă criza economică, agravată mai ales în statele albastre (democrate) de severitatea unor lockdown-uri dictate politic local, noua Administraţie Biden dă semne că are dificultăţi să se instaleze convingător, să se impună tuturor americanilor, trumpişti sau progresişti, să genereze încredere. America e ruptă în două, iar ordinele executive ale lui Joe Biden nu fac decât să adâncească ruptura.

Răscoala rasialistă, violenţele BLM şi Antifa, presupus progresiste, s-au desfăşurat anul trecut, ultimul an al mandatului lui Donald Trump, mai ales în statele democrate şi au fost dezastruoase pentru economiile acelor state. Pericolul cel mai mare în SUA rămâne secesiunea unor state republicane din Sud, conduse de Texas, mergând până la un eventual război civil catastrofal. 300 000 de contribuabili au părăsit New York-ul (democrat), mutându-se în state predominant republicane, acelaşi lucru se întâmplă pe scară mare şi cu California, care e abandonată de sute de mii de locuitori pentru Tennessee, Texas sau Florida, state conservatoare, mai puţin lovite de noua propagandă LGBT, care a devenit ideologie dominantă (deşi nu reflectă decât problemele unui mic procent dintre americani, sub 1 %), de neomarxism, de progresism, şi cu impozite mai mici. O bună parte a producţiei cinematografice de la Hollywood s-a mutat deja în Georgia, alt stat predominant republican.

Noua echipă a lui Joe Biden de la Departamentul de Stat – cu Tony Blinken pe post de secretar de stat (fost secretar adjunct în Administraţia Obama) şi Victoria Nuland „F..k the EU !”, subsecretar cu probleme politice, la fel ca Bill Burns, noul director CIA (fost ambasador la Moscova şi secretar de stat adjunct între 2014 şi 2016) – provine aproape în întregime din vechea Administraţie Obama-Biden. De fapt, noua Administraţie Biden încearcă să reia lucrurile de unde le-a lăsat Administraţia Obama-Biden în 2016, ca şi cum cei patru ani Trump la Casa Albă nici n-ar fi existat.

Unul dintre meritele scoase adesea în evidenţă ale preşedinţiei Trump e acela că nu a început nici un nou război şi a adus multe trupe acasă. Joe Biden (sau Obama sau Soros sau globaliştii) pare să fie mult mai pornit spre război. Ca în orice imperiu, când lucrurile merg prost acasă, America îşi rezolvă problemele în exterior. Biden şi noua (vechea) sa echipă şi-au stabilit deja adversarul principal, care nu mai e China, cum era pentru preşedintele Donald Trump, ci Rusia, iar lucrurile s-au pus deja în mişcare. Ucraina se pregăteşte de război în Donbas. Adică foarte aproape de noi, la Marea Neagră. Volodimir Zelenski (fost „comediant” de televiziune, preşedintele Ucrainei) a închis trei importante posturi de televiziune independente ca să-şi asigure spatele, să le astupe gura, şi a inspectat pe neaşteptate trupele din Republica Populară Doneţk şi Republica Populară Lugansk.

Informaţiile pe care le transmite corespondenta de război de limbă franceză specializată în acest conflict, Christelle Néant, sunt dintre cele mai îngrijorătoare pentru noi, românii din România şi din Republica Moldova : „E important să înţelegem că Zelenski n-ar fi hotărât să închidă aceste canale de televiziune fără să fi discutat cu Departamentul de Stat şi cu ambasadorii ţărilor din G7. Ceea ce vedem acum înseamnă că războiul rece dintre Statele Unite şi Rusia intră într-o fază caldă. Şi, din păcate, Ucraina, care e de mult o colonie americană, nu va fi neutră în acest conflict, ci se va găsi pe linia frontului […]

Dacă unii cred că Zelenski ar putea fi tentat de opţiunea războinică în chip de diversiune de la problemele interne ale populaţiei ucrainene (creşterea costurilor pentru serviciile publice, gestiunea dezastruoasă a epidemiei de coronavirus etc.), în realitate, nu el e cel care va decide. Cum Ucraina nu mai e decât un stat-marionetă cu două capete (Statele Unite şi Marea Britanie), Washingtonul şi Londra sunt cele care vor da, de fapt, undă verde pentru a lansa ofensiva în Donbas ca să-şi rezolve propriile lor probleme interne şi a putea să arate cu degetul către Rusia ca „agresor”, justificând astfel noi sancţiuni, până şi oprirea proiectului Nord Stream 2 din partea ţărilor europene vasale ale Statelor Unite.

Statele Unite şi-au făcut un obicei istoric din a-şi rezolva problemele, fie ele politice sau economice, cu un război. Declaraţiile lui Joe Biden arată fără putinţă de tăgadă că Washingtonul a luat Rusia în cătare. Şi ce poate fi mai bun decât un război prin procură în Donbas, trimiţând soldaţii ucraineni la moarte pentru interese care nu sunt cele ale Ucrainei, ci ale Statelor Unite ? Pentru a şti când va reporni războiul din Donbas, nu va trebui să urmărim ce face Ucraina (chiar dacă acţiunile lui Zelenski arată că Kievul se pregăteşte pentru acest scenariu), ci evoluţia situaţiei din Statele Unite şi din Regatul Unit. Dacă situaţia lor politică sau economică se deteriorează grav, atunci vor da undă verde Ucrainei pentru un război prin procură împotriva Rusiei în Donbas. Un război pe care îl vor duce fără să clipească până la ultimul soldat ucrainean…” („L’Ukraine prépare-t-elle une offensive selon le „scénario du Karabach” dans le Donbass ?”, lesmoutonsenrages.fr, 6.02.2021).

După analistul Manlio Dinucci, redactorii raportului „NATO 2030 : United for a New Era” au susţinut desfăşurarea de rachete nucleare SUA în Europa. Într-adevăr, lectura raportului îl confirmă pe Dinucci : „În perspectiva lui 2030, Rusia va rămâne, foarte probabil, principala ameninţare militară la adresa Alianţei. […] 4. NATO trebuie să-şi menţină capacităţile militare convenţionale adecvate şi pe cele nucleare, şi să posede agilitate şi flexibilitate pentru a face faţă agresiunii pe întreg teritoriul Alianţei, inclusiv acolo unde forţele ruse sunt direct sau indirect active, mai ales pe flancul estic al NATO. […] 6. Conflictul din Ucraina trebuie să rămână sus pe agenda NRC (NATO-Russia Council – n.n.)” („2030, l’avenir que nous prépare l’OTAN”, voltairenet.org, 6.02.2021 ; „NATO 2030 : United for a New Era”, ndc.nato.int, 9.12.2020).

Cele trei puncte nevralgice din perspectiva SUA şi NATO (din care facem şi noi parte) care trebuie întărite cu arme nucleare de diferite mărimi sunt Marea Chinei de Sud, Arctica şi Marea Neagră. Dar primul şi cel mai periculos obiectiv pare a fi Marea Neagră, unde Ucraina se pregăteşte de război cu Donbasul, în fapt, cu Rusia. Transporturile masive de armament greu şi de trupe ucrainene în Donbas (vezi corespondenţele de pe teren ale Christellei Néant pe youtube) nu anunţă decât războiul.

Sursele deschise de informare sunt multiple. Schimbarea de paradigmă face ca războiul atomic, considerat până mai ieri imposibil, să fie astăzi văzut ca posibil. Pentru analiza crizelor regionale cu Rusia şi cu China, analiştii cercetează declaraţiile Comandamentului Strategic American (STRATCOM) : „Dat fiind că STRATCOM este postul de comandă care supervizează arsenalul nuclear al Washingtonului, comandanţii săi exagerează mereu riscul de război nuclear şi cer mai mulţi bani pentru modernizarea stocului. Dar, odată cu prioritatea acordată de Statele Unite „concurenţei cu marile puteri”, cu China şi cu Rusia, şi odată cu prezenţa militară americană crescută în locuri precum Marea Chinei de Sud, Arctica şi Marea Neagră creşte şi ameninţarea unui război nuclear” (https://news.antiwar.com/2021/01/28/us-navy-sends-three-warships-into-black-sea-russia-deploys-missile-system/ ; comentariu la articolul lui Mike Adams, „Comment survivre dans la vallée de l’ombre de la mort”, leblogalupus.com, 9.02.2021).

Analistul Mike Adams atrage serios atenţia asupra unui mare pericol : „Cu Biden şi Austin (Lloyd Austin este noul secretar de stat la Apărare, ministrul Apărării din SUA – n.n.) care plasează trupe la frontiera vestică a Rusiei şi încearcă să provoace Rusia la conflict, Rusia nu are, poate, de ales şi trebuie să-şi desfăşoare noua sa armă Mach 20 EMP (EMP, impuls electromagnetic – n.n.), care ar putea arunca Statele Unite continentale într-o beznă aproape completă timp de un an şi mai bine. O asemenea armă ar distruge aproape întreaga reţea elecrtică, provocând cvaiinstantaneu căderea fiecărui oraş din America în haos de masă şi moarte. Numai cei pregătiţi pentru o asemenea eventualitate ar supravieţui, şi foarte puţine persoane sunt cu adevărat pregătite pentru un scenariu de ruptură de reţea” (Cassie B. – „Russia’s „super electromagnetic pulse” weapon could destroy US grid, expert warns”, naturalnews.com, 3.02.2021 ; articolul foloseşte surse militare : strangesounds.org, militarytimes.com, heritage.org).

Apartenenţa noastră la NATO poate să devină o chestiune foarte serioasă, foarte gravă, de viaţă şi de moarte. Nu există încă informaţii despre o implicare directă, pe post de proxies, a României şi a Republicii Moldova într-un conflict apropiat cu Rusia. Dar întărirea flancului estic al NATO, inclusiv cu arme nucleare, are de ce să ne dea vertij, dureri de cap.