Petru Romoșan

Anul care s-a scurs începând din martie 2020 şi până în primăvara lui 2021 pare să fi fost cel mai rău din 1945 încoace. Foarte mulţi, pe toată planeta, gândesc astfel. A fost un an dominat de boală, frică, umilinţă, sărăcie şi moarte. Cei care vor supravieţui îşi vor aminti până la capătul zilelor.

Straniu e că încă nimeni nu poate să spună cu certitudine cum s-au întâmplat lucrurile. Toate istoriile cu lilieci, cu pangolinul, cu piaţa de animale vii din Wuhan au rămas în urmă şi mai nimeni nu le mai ia în serios. Nici scăparea din neglijenţă, din eroare a virusului din laboratorul din Wuhan nu a fost demonstrată convingător până azi, deşi fostul preşedinte american Donald Trump o repeta aproape zilnic în conferinţele sale de presă.

Atunci ce a fost ? O ipoteză înspăimântătoare îşi face loc încet-încet. Şi dacă toată afacerea covid a început ca un război biologic pentru supremaţie mondială între SUA şi China în toamna anului 2019 ? Un război biologic scăpat de sub control şi care a produs imense daune şi unora, şi altora ? Deocamdată s-au făcut cercetări împinse foarte departe în ceea ce priveşte rolul Chinei. Dar s-a cercetat foarte puţin eventuala implicare a SUA şi a fostului preşedinte Donald Trump. Cu excepţia, desigur, a acuzelor aproape oficiale (un purtător de cuvânt al Ministerului de Externe) aduse de China Statelor Unite. Rămâne întreg şi misterul alegerilor americane în urma cărora Donald Trump a fost înlăturat, deşi, după numeroşi observatori, ar fi câştigat clar alegerile. A contat anul covid în SUA, cu foarte mulţi morţi, cu mari pierderi economice şi sociale, pentru pierderea alegerilor dar altfel decât s-a tot scris şi spus ?

Laboratoare care lucrează cu viruşi periculoşi (de grad 4) se găsesc şi în SUA sau în Franţa, nu numai în Wuhan (China). În plus, toate armatele sunt pregătite să facă faţă unui război biologic şi au trupe special antrenate pentru asta de multă vreme. Ce e sigur pentru moment e că atât SUA, cât şi China ştiu mai multe decât declară oficial. Şi politicile lor ţin cont de toate informaţiile pe care le deţin. Dar deocamdată nici unii, nici alţii nu par interesaţi să spună mai mult.

Dincolo de pandemie, marile probleme economice sunt abia la început. În 2020 s-a trăit foarte mult pe datorie, pe scutiri de taxe sau amânări, pe ajutoare guvernamentale (acolo unde au existat). În SUA a plouat cu bani pentru toată lumea. De unde ? De la Rezerva Federală şi de la Ministerul de Finanţe. La fel s-a întâmplat şi în multe ţări europene, unde băncile centrale şi BCE au dat drumul la tiparniţă. Ce urmează după o atare răspândire a unor bani fără acoperire (zişi „fiduciari”) ? Evident, inflaţia. Inflaţia va fi unul dintre următoarele subiecte despre care se va tot scrie. Şi, când apare inflaţia, vorbim de scăderea puterii de cumpărare, care poate atinge cote dramatice.

Pe tot cursul anului trecut, Bursele din toată lumea, mai ales cele americane şi cele chineze, au bătut toate recordurile. În vreme ce se declarau falimente şi şomajul creştea spectaculos, activitatea era închisă sau diminuată drastic, investiţiile pe Bursă atingeau niveluri nemaivăzute. Când se va sparge cea mai mare bulă din toate timpurile ? Suntem la începutul unui ciclu de genul 1929-1933 ? Indicatorul Buffett (Warren – indicatorul împarte valoarea toală a pieţei bursiere la valoare PIB-ului) ne spune că piaţa bursieră nu a mai fost atât de supraevaluată din 1970. Indicele CAPE Shiller (preţul unei acţiuni în raport cu beneficiile) este de două ori mai ridicat decât media obişnuită. NASDAQ a crescut cu 49 % anul trecut, anul coronavirusului. La fel şi alte Burse : AEX olandez (37 %) sau BEL20 belgian (34 %).

În 2021 şi 2022, crizele politice se vor ţine lanţ. Nici unul dintre politicienii care au administrat (cum au administrat…) pandemia şi vaccinarea nu va mai reuşi să-şi înnoiască mandatul. Primul a fost Donald Trump, pentru că SUA conduce încă lumea. Vor fi alegeri în Germania (septembrie 2021) şi în Franţa (aprilie 2022). Angela Merkel va pleca la pensie şi nu e exclus să vedem în Germania un cancelar ecologist. Emmanuel Macron va avea un an foarte greu şi, la fel ca Nicolas Sarkozy sau François Hollande, nu e deloc sigur că va obţine un al doilea mandat, deşi are doar 43 de ani. Ce sa va întâmpla în România ? Depinde foarte mult de ce se va petrece în Germania şi în Franţa. Dar nu numai. Jocurile geopolitice foarte mari (SUA / Germania / Rusia) pot produce mari schimbări şi în România.

Politicienii care au devenit medici infecţionişti, microbiologi „competenţi” şi medicii care au devenit politruci de televizor şi dictatori improvizaţi vor fi chemaţi să dea socoteală. Un şir nesfârşit de procese intră pe rol şi va face pâinea cea de toate zilele a presei. Chiar şi a mediei mainstream. Un an întreg, Constituţiile au fost puse în paranteze şi s-au dat stări de urgenţă şi ordonanţe de frică sau din interese mizerabile. Se anunţă chiar un Nürnberg al pandemiei. O echipă de peste 1 000 de avocaţi şi jurişti şi de peste 10 000 de experţi medicali, condusă de germano-americanul dr. Reiner Fuellmich, a început procedurile contra CDC (Centers for Disease Control), OMS şi Forumul de la Davos pentru crime împotriva umanităţii, considerând că au fost încălcate articole ale Convenţiei de la Geneva 1949 („mutilare şi experimente medicale sau ştiinţifice nenecesare pentru tratamentul medical şi pentru protecţia persoanei”) şi, în ceea ce priveşte vaccinul „experimental”, că au fost violate toate cele 10 puncte ale Codului de la Nürnberg 1947. Asemenea încălcări atrag pedepse maxime pentru făptuitori (după Aletho News).

Cum vor reveni la normal şcoala, cultura, arta, spectacolele şi sporturile ? Cât de mari sunt pierderile ? Vom vedea în anii următori. Sigur e deja că foarte mulţi mici întreprinzători din domeniul culturii, artei, spectacolului au fost puşi la pământ şi nu-şi vor mai reveni, probabil, niciodată. Dezastrul din învăţământ va avea consecinţe pe termen lung. Marile scoruri financiare din sporturi vor fi sigur afectate, dar multe, mai ales în fotbal şi în tenis, erau, oricum, supradimensionate, neruşinate.

Epoca postcovid abia începe. Şi, oricât şi-ar dori Big Pharma noi „valuri” (al patrulea, al cincilea…), noi „varianţi” ai virusului, ca să-şi vândă statelor vaccinurile pe miliarde şi miliarde, nu va mai reuşi să-i bage pe oameni din nou în case, în ciuda complicităţilor corupte ale guvernelor, OMS şi ale altor organizaţii internaţionale compromise. Se prevăd ample mişcări sociale, chiar revoluţii. Marile averi, inclusiv cele ale Big Pharma, Big Tech sau Big Media, vor fi puse serios în discuţie. Sociologul francez Michel Maffesoli avertizează : „Va înceta strategia fricii. Elita actuală, bazată pe individualism, raţionalism, progresism, moare, s-a terminat. Va fi înlocuită de comunitate – „noi” în locul lui „eu”. „Noi” e important, a fi împreună e ceea ce constituie o societate” (în emisiunea L’Heure des Pros, pe canalul de ştiri CNEWS, 14.05.2021).

Petru Romoșan

Democraţia aşa cum o ştim în principalele ţări cu această tradiţie (Marea Britanie, Franţa, SUA) e imperfectă pentru că nimic din ce este omenesc nu e perfect, perfecţiunea îi aparţine doar lui Dumnezeu. Mai e şi celebra zicere a lui Winston Churchill, citată de toată lumea – „democracy is the worst form of Government, except for all the others” („democraţia e cea mai rea formă de guvernare cu excepţia tuturor celorlalte”) –, pe care avem tendinţa de-a o lua ca pe un adevăr absolut. E adevărat că Winston Churchill şi Marea Britanie, împreună (mai ales) cu I.V. Stalin şi URSS, şi cu F.D. Roosevelt şi America, l-au bătut pe Adolf Hitler şi au pus la pământ Germania nazistă. Dar acest fapt e totuşi departe de a-l face pe urmaşul ducilor de Marlborough un fel de adjunct al lui Dumnezeu care produce adevăruri de nedepăşit.

Churchill a spus celebra propoziţie în Camera Comunelor la 11 noiembrie 1947, dar cita atunci un predecesor neidentificat. Să vedem şi contextul mai larg : „Many forms of Government have been tried, and will be tried in this world of sin and woe. No one pretends that democracy is perfect or all-wise. Indeed it has been said that democracy is the worst form of Governemnt except for all those other forms that have been tried from time to time…” („Multe forme de guvernare au fost încercate şi vor mai fi încercate în această lume a păcatului şi a durerii. Nimeni nu pretinde că democraţia e perfectă sau infailibilă. S-a spus, într-adevăr, că democraţia e cea mai proastă formă de guvernare cu excepţia tuturor celorlalte forme care au fost încercate din când în când…” – din volumul de aforisme Churchill by Himself, PublicAffairs, 2011).

Deci, democraţia e imperfectă, la fel cum este şi oligarhia sau la fel ca dictatura şi tirania, sau este doar un pic imperfectă, spre deosebire de celelalte forme de guvernare, care sunt imperfecte la modul absolut ? Un lucru pe care nimeni nu l-a clarificat până astăzi. Din SUA lui Joe Biden până în Franţa lui Emmanuel Macron şi până în România lui Klaus Iohannis, democraţia apare din ce în ce mai golită de conţinut, sprijinită doar pe forme goale (alegeri, vot), care, evident, nu pot ţine loc de conţinut. O adevărată formă fără fond, ca să ne amintim de Titu Maiorescu. Democraţia s-a transformat, încet dar sigur, prin inteligenţa şi perfidia oamenilor, în contrariul ei, în oligarhie.

Pentru că în spatele „aleşilor”, al „votaţilor” sunt presa mainstream, plătită şi controlată, servicii secrete sau statul profund (la serviciile secrete trebuie adăugaţi şi înalţii funcţionari inamovibili) şi, deasupra tuturor, oligarhii, marile averi. Deciziile oligarhilor din spatele uşilor capitonate anulează, ridiculizează votul popular. Iar democraţia nu mai este „government of the people, by the people, for the people” („guvernare a poporului, prin popor, pentru popor”), cea invocată de Abraham Lincoln în discursul de la Gettysburg din 19 noiembrie 1863. Aleşii sunt doar marionetele marelui capital acumulat anterior şi legalizat, inatacabil. Şi, bineînţeles, „reprezentanţii” poporului îşi satisfac, în acelaşi timp, prin trafic de influenţă şi trădarea votului, interesele lor mărunte, private, ceea ce îndeobşte se numeşte „corupţie”.

Punerea în discuţie a organizării vieţii publice, a politicului, a democraţiei vine de peste tot, mai ales după alegerile din 2020 din SUA şi are de multe ori chiar aspecte tehnice. „Un alt rezultat (al schimbărilor necesare – n.n.) ar trebui să fie că se pune capăt eforturilor de a bloca o adevărată reformă a procesului de vot în Statele Unite. Asta ar trebui să însemne că nu vor mai exista maşini de vot informatizate de proastă calitate, ca sistemele Dominion şi Smartmatic pe care lobbiştii le-au vândut în 28 de state, distribuind adesea şi o mită generoasă […]. Nimic nu va decide dacă numai imbecilii şi ticăloşii se vor prezenta la posturi înalte în această ţară, dar cel puţin vor putea fi aleşi în chip echitabil” (James Howard Kunstler – Don’t look now, kunstler.com, 26.04.2021).

Dar decăderea şi mizeria democraţiei din vremurile recente e fără sfârşit. Nu e deloc clar, deşi e uşor de înţeles, cum de aproape toţi politicienii, aproape toţi reprezentanţii poporului şi, odată cu ei, majoritatea funcţionarilor publici sunt oameni fără vreo meserie, oameni ai fărădelegii şi oameni fără Dumnezeu. Ar trebui să fie totuşi uşor de înţeles că oligarhii şi oamenii lor de mână din SUA, din Franţa şi din România nu-şi pot alege marionetele politice şi înalţii funcţionari publici decât dintre oamenii fără convingeri puternice, deprinşi să încalce legea, şantajabili cu propriile dosare, oameni cu o pregătire precară, care-i face necompetitivi pe piaţa reală a muncii.

Lipsa de consistenţă şi de responsabilitate a votului „democratic” care ne dă reprezentanţii poporului nu se opreşte la cei aleşi. Ar trebui puşi în cauză şi cei ce aleg sau se prefac că aleg. Şi să nu-i uităm nici pe cei „absenţi”, căci absenteismul e în creştere în toată lumea. Dacă aleşii nu-şi onorează programele, promisiunile difuzate în campanie cu mult zgomot, ei nu sunt sancţionaţi în nici un fel. Ei vor fi sancţionaţi doar „politic”. Ceea ce, bineînţeles, e o glumă proastă şi atât. E o metodă de a-i scoate pe escroci pe uşa din dos ca să faci loc altor escroci. Şi de la capăt. Iar „votanţii”, alegătorii, cetăţenii se împacă foarte uşor cu această comedie bufă şi trec la alegerile următoare fără mari dureri de cap şi fără memorie.

Dar sugestiile de „reparare” a democraţiei vin şi ele de peste tot. „Cred că oamenii politici trebuie să-şi asume întreaga responsabilitate pentru vorbele, ca şi pentru actele lor, şi că această responsabilitate trebuie să fie pusă în aplicare prin intermediul dreptului administrativ şi al celui penal. Politicienii trebuie să-şi asume responsabilitatea personală şi materială a tuturor promisiunilor pe care le fac în cursul campaniei, iar nerespectarea acestor promisiuni ar trebui să fie asimilată unei rupturi de contract şi unei neglijenţe criminale. […] Găsesc că nu e raţional să sperăm că un electorat iresponsabil şi incompetent ar putea alege politicieni responsabili şi competenţi” (Dmitry Orlov – „My political credo”, cluborlov.blogspot.com, 8.05.2021).

Dar sistemul zis „democratic” e chiar mai pervers. Votul e secret (cu o întreagă ceremonie a izolării votantului), iar secretul va fi păstrat, în general, pe întreaga perioadă a mandatului celui rău ales. De ce nu e public votul, pe faţă, şi cu asumarea răspunderii publice pentru opţiunea ta ? De ce nu e luat la întrebări, eventual chiar cu răspundere concretă, cel care a votat prost, interesat (?) un candidat jalnic ? Iar ziariştii, sociologii şi alţi sicofanţi care au lătrat un întreg mandat pentru favoritul lor (ne amintim de „intelectualii lui Băsescu” – zişi şi „fripturiştii lui Băsescu” – din Evenimentul zilei, Cotidianul sau Revista 22 din epocă), deversând minciuni şi sofisme, agresiuni la oponenţi etc., ei nu au nici o responsabilitate ? O pot lua de la capăt cu următorul „ales”, Klaus Iohannis, de exemplu ?

Democraţia, aşa cum s-a practicat ea de la cel de-al doilea război mondial încoace în Europa Occidentală, sub influenţă americană, a fost mai degrabă o narcoză şi semăna foarte bine cu religia, chiar cu dogmatica. De cealaltă parte a cortinei de fier era „democraţia populară”, puterea partidului unic. SUA şi-au construit vastul imperiu şi l-au extins după 1989 şi în Europa de Est, exportând în primul rând „democraţia”, un produs de-a dreptul mistic. Până la recentele alegeri din 2020 din SUA, Donald Trump-Joe Biden, cu maşinile lor „zburătoare” (Dominion, Scytle, Smartmatic, Hammer, Scorecard…), conceptul de democraţie avea o forţă religioasă. Nu puteai să-ţi exprimi vreo îndoială pentru că automat erai scos din orice joc, taxat de „comunist”, de „securist”, de „iubitor de dictatură”. S-a descoperit abia în 2020 că maşinile de vot au fost folosite şi în alte alegeri, din alte ţări. A fost citată şi România (pe harta Scytle), iar recent este pusă în discuţie alegerea lui Macron din 2017 în Franţa.

Invenţia „maşinilor de vot”, a „soft-urilor” a fost legată de 11 septembrie 2001, atacul asupra turnurilor gemene, când s-a încheiat secolul XX şi ar fi început sfârşitul democraţiei în Occident. Dar să nu uităm că alte metode de fraudare a votului, de intoxicare primitivă a electoratului (cu sondaje, cu talk-show-uri, cu interviuri, cu bani…), mai ales a celui prea puţin sau deloc pregătit, se folosesc din negura timpurilor şi a iluziei democratice. Cum a fost ales de mai multe ori Ion Iliescu după 1989 în România ? Dar o investigaţie serioasă ar da rezultate surprinzătoare şi la casele mai mari ale democraţiilor occidentale.

Democraţia nu poate fi perfectă pentru că e făcută de oameni dar dacă minunata democraţie nu mai există de-o bună bucată de vreme chiar deloc ? Sau, mai rău, a devenit chiar contrariul a ceea ce pretinde că este, adică oligarhie ? Sparta pretinde că este Atena, iar Atena a devenit, pe nesimţite, Sparta oligarhică. Sau, ca să venim la zilele noastre, SUA imită China din greu, cu partidul său unic. Partidul Democrat al lui Joe Biden, Hillary Clinton, Nancy Pelosi, Kamala Harris e incapabil să mai accepte existenţa a două partide şi vizează la vedere scoaterea în afara legii a Partidului Republican.

Va mai crede cineva în viitor în democraţie aşa cum s-a crezut în ultimii 70 de ani ? Dacă despre un poet se spune că e un om care a uitat toate meseriile, vedem că politicienii democraţi de astăzi, calificaţi adeseori ca „profesionişti”, sunt, în general, oameni care nu au avut nici o meserie. Ce va fi pus în locul democraţiei care s-a golit de sens, de conţinut ? Următorii 50 de ani vor da, inevitabil, mai multe răspunsuri : democraţie participativă (ca în Elveţia), tehnocraţie (Uniunea Europeană), autocraţie (ca în Rusia), dictaturi sau tiranii, militare sau civile ?

Discuţia despre democraţie nu se poate încheia în câteva pagini. Ar trebui văzut cum imperiile britanic, francez şi american, care au practicat o reală democraţie în metropolă, au pretins-o propagandistic şi în coloniile lor, impunându-şi, de fapt, satrapii, arendaşii locali. Să fie democraţia un lux pe care nu şi-l pot permite decât imperiile ? Şi, fireşte, numai la centru ? Dar există şi misterul Indiei, cea mai mare democraţie din ultimii 70 de ani, născută abia după ce indienii i-au izgonit pe imperialii britanici. Pretenţiile tragicomice ale SUA de a face democraţie cu armata, cu războiul, ca în Irak sau Afganistan, de pildă, au fost deja analizate pe larg. Există azi democraţie în România ? Mare om cel care reuşeşte să dea răspunsul corect şi să-l şi argumenteze !

Petru Romoșan

Civilii politici (presupuşii aleşi ai poporului) şi presa mainstream închiriată, care critică ampla mişcare a militarilor în Franţa şi ţipă isteric „insurecţie !”, „puci !”, „nesupunere !”, uită interesat cum au ajuns ei înşişi la putere. Cât de legitimi mai sunt aceşti aşa-zişi civili „înregimentaţi”, indiferenţi la nevoile celor care i-ar fi ales, amatori, incompetenţi dar servitori disciplinaţi ai marelui capital ? Cât de compromisă e media mainstream (Le Monde, Libération, Les Échos, Le Figaro, televiziuni, posturi de radio) cu aportul căreia au fost fabricaţi în doar un an (2016) şi menţinuţi apoi artificial la putere ? Ce conţinut mai are aşa-zisa democraţie ? Sunt întrebări la care răspund concret militarii rezervişti şi activi cu scrisorile lor care au băgat în sperieţi clasa politică.

În 2016-2017, pe scena politică franceză a avut loc o extraordinară lovitură de teatru. Care semăna leit cu o lovitură de stat („democratică”, „electorală”). O lovitură de stat electorală care a devenit o lovitură de stat permanentă, troţkistă. Fostul secretar adjunct la preşedinţia Republicii în timpul lui François Hollande între 2012 şi 2014, Emmanuel Macron (n. 1977), fost bancher de afaceri la Banca Rothschild & Cie (asociat-gerant), fost ministru controversat al Economiei, Industriei şi IT-ului (2014-2016), demisionează din guvernul Manuel Valls şi îşi fondează propria mişcare politică, En Marche. Un an mai târziu (7 mai 2017) va fi ales preşedinte al Republicii Franceze. Devenea cel mai tânăr (39 de ani) preşedinte din istoria Franţei şi cel mai tânăr conducător din toate ţările G20 (cele mai puternice 20 de ţări din lume) ale momentului.

În 11 şi 18 iunie 2017 (două tururi), o lună mai târziu deci, La République En Marche (LREM) obţine 308 locuri în Parlament (cu deputaţi aleşi după CV-ul depus pe Internet), majoritatea absolută, dar alegerile sunt marcate totuşi de un absenteism-record (57,4 %). Astfel, la doar 39 de ani, în urma unui an de campanie electorală complet atipică, Emmanuel Macron devine noul „rege” al Franţei. Preşedintele francez îl poate demite direct pe primul-ministru, este, deci, şi adevăratul prim-ministru al guvernului. Observatori recenţi au comparat alegerea lui Macron cu cea a lui Joe Biden în SUA, cu ajutorul maşinilor de vot (Dominion ? Scytl ?).

Cele două partide istorice ale Franţei, LR (Les Républicains – partid gaullist) şi PS (Parti Socialiste), obţin nişte scoruri derizorii şi, practic, după zeci de ani, dispar de pe scenă ca principale partide. Lui François Fillon, favorit absolut în acele alegeri, i se fabrică dosar după dosar cu ajutorul presei (Le Canard Enchaîné şi toată presa aservită), al statului profund (l’État profond) şi al puterii judiciare politizate (mai ales de stânga). Programul lui Macron a fost unul nici de stânga, nici de dreapta sau şi de stânga, şi de dreapta, programul unui partid oportunist, ultraliberal şi stângist totodată, construit de oligarhie şi de presa mainstream, deţinută aproape în întregime de oligarhie.

Nicolas Sarkozy reintegrase Franţa în NATO, de unde plecase la iniţiativa lui Charles de Gaulle, rămânând un membru inactiv. François Hollande şi mai ales Emmanuel Macron pun economia franceză la dispoziţia capitalului global, în special cel american şi britanic. Acesta pare să fie rolul atribuit lui Macron de mentorul său Jacques Attali, consilier al ultimilor cinci preşedinţi ai Franţei şi cel mai important teoretician cunoscut al guvernului mondial. Macron vrea să liberalizeze tot, de la pensii şi contracte de muncă la transportul feroviar şi aeroportuar, spitale şi şcoli.

În iulie 2017, la doar două luni după venirea la putere, înainte şi după 14 Iulie (Ziua naţională), generalul de armată Pierre de Villiers este împins la demisie de noul preşedinte. Motivul demisiei : tăieri masive în bugetul Apărării. Generalul Pierre de Villiers, foarte apreciat de întreaga armată, demisionează, dar promite că va rămâne aproape de colegii săi. Între 2017 şi 2020, publică trei cărţi : Servir (Fayard, 2017), 130 783 de exemplare vândute ; Qu’est-ce qu’un chef ? (Fayard, 2018) ; L’Équilibre est un courage (Fayard, 2020). După asasinarea profesorului de istorie Samuel Paty de către un islamist, Pierre de Villiers declară că susţine „închiderea moscheilor islamiste şi expulzarea imamilor radicali, ca şi preluarea controlului frontierelor naţionale”. În noiembrie 2020 au apărut zvonuri în legătură cu posibila sa candidatură la prezidenţialele din 2022.

Generalul şi-a prezentat cărţile în toată Franţa şi pe toate televiziunile, şi-a expus viaţa şi idealurile. A devenit astfel un personaj foarte cunoscut şi a fost întrebat de zeci de ori, public, dacă va candida la preşedinţie. Generalul s-a eschivat, a refuzat să dea un răspuns direct. Pierre de Villiers este de câtva timp „al treilea om” (la fel cum armata este a treia forţă) politic din Franţa, pe lângă Emmanuel Macron şi Marine Le Pen, preşedinte RN (Rassemblement National). Macron şi LREM ar dori-o, în 2022, în turul doi pe Marine Le Pen. Atâta doar că RN şi Marine Le Pen nu mai reprezintă o alternativă naţională, suveranistă. Atât Marine Le Pen, cât şi partidul său, RN (fost partid de extremă dreaptă, naţionalist), au fost „normalizaţi”, europeizaţi, globalizaţi. Ca şi Marcel Ciolacu sau Vasile Dâncu şi PSD azi în România.

Eventuala candidatură a generalului de Villiers avea două obstacole serioase : faptul că era militar de carieră, de rang înalt, şi faptul că nu avea un partid în spatele său. Prin mişcarea declanşată de „scrisorile deschise” ale militarilor în rezervă (prima scrisoare) şi activi (a doua scrisoare), are deja un partid, e drept, unul neobişnuit dar, cu siguranţă, foarte disciplinat. Franţa profundă s-a mişcat mai întâi prin manifestaţiile Vestelor galbene începând din iarna lui 2018, manifestaţii care au durat mai mult de un an, cu certe câştiguri, mai ales în prima parte. În prima scrisoare, cea a rezerviştilor, Vestele galbene sunt, de altfel, citate. Militarii, în rezervă sau activi, au fost atacaţi de stânga, atâta cât mai există, dar şi de doi miniştri ai lui Macron (ministreasa Apărării şi controversatul ministru de Interne, Gérald Darmanin).

Cu apariţia militarilor în prim-planul scenei politice franceze, peisajul se modifică rapid şi brutal. Scena politică franceză merită să fie urmărită îndeaproape. Francezii sunt mari iubitori de revoluţii. Să ne amintim numai de trei dintre ele : cea de la 1789, cea de la 1848 (care a influenţat decisiv şi modernizarea României) şi Comuna din Paris din 1871. Iar Franţa l-a avut şi pe generalul Charles de Gaulle, care a salvat-o de la dezastru în cel de-al doilea război mondial şi de la dezintegrare politică în 1958, când a preluat puterea. Modelul adesea citat de mişcarea actuală a militarilor francezi, în rezervă şi activi, e, bineînţeles, Charles de Gaulle. Pierre de Villiers (sau altul…) poate reface oricând cu succes lovitura generalului din 1958. De altfel, generalul Antoine Martinez, unul dintre primii semnatari ai scrisorii generalilor, şi-a anunţat deja candidatura la prezidenţiale.

Va fi împins şi Emmanuel Macron la demisie ? Sau va fi demis ? A doua scrisoare, cea a militarilor activi, a fost semnată până marţi 11 mai 2021 de 229 431 de persoane şi a fost citită doar pe site-ul săptămânalului Valeurs actuelles de peste 4 milioane de persoane. E de presupus că finalul scrisorii militarilor activi le dă mari dureri de cap politicienilor : „Il ne s’agit pas de prolonger vos mandats ou d’en conquérir d’autres. Il s’agit de la survie de notre pays, de votre pays” („Nu e vorba de a vă prelungi mandatele sau de a câştiga altele. E vorba de supravieţuirea ţării noastre, a ţării voastre”).

Petru Romoșan

S-a deschis la Bucureşti o expoziţie de pictură, surprinzătoare, rară şi care, foarte probabil, va face dată în istoria altfel destul de turmentată a artei româneşti. Sunt expuşi doi pictori foarte tineri dar stăpâni ai unui meşteşug străvechi şi, mai ales, ai unei arte extraordinar de dense. O expoziţie cum îţi este foarte rar dat să vezi şi în Capitalele occidentale, mult mai bogate în tradiţii. Cei doi artişti sunt Marius Ghita şi David Horvath, amândoi în primul an de master la UAD (Universitatea de Artă şi Design) din Cluj-Napoca, fostul Institut „Ion Andreescu”.

Marius Ghita s-a născut în 1999 la Satu Mare şi a urmat Liceul de Artă începând cu clasa a V-a. Tânărul dar foarte antrenatul artist practică o pictură cu adevărat europeană, cum nu s-a mai făcut în România din anii 1880-1940. De unde vine atâta maturitate şi atâta stăpânire a mijloacelor la un mare nivel ? Cea mai plauzibilă explicaţie pare a fi aceea că artistul practică zi de zi desenul şi pictura de la o vârstă foarte fragedă. La care se adaugă, fără îndoială, şi contribuţia câtorva profesori excepţionali. Marius Ghita i-a citat pe doi dintre profesorii săi de la Academia de Artă : Florin Ştefan (pentru desen) şi Veres Szabolcs (pentru culoare). Artistul se revendică mai cu seamă de la divizioniştii italieni. Se poate observa şi influenţa faimoasei Şcoli de la Baia Mare, a fondatorului ei, Simon Hollósy, de la începutul secolului XX.

David Horvath s-a născut la Baia Mare în 1998 şi a urmat acolo Liceul de Artă din prima clasă primară până în clasa a XII-a (cu aceeaşi observaţie pentru precocitate ca şi la Marius Ghita). Vine dintr-o familie cu talente artistice, mama sa e profesoară de pian la acelaşi Liceu de Artă, iar tatăl său e cadru militar cu talente muzicale (saxofon, fanfară). Profesorii de care mi-a vorbit sunt Veres Szabolcs (pentru pictură), Dan Măciucă (pentru tehnici de experimentare) şi Florin Ştefan (pentru desen, pictură şi investigaţii alternative). Se simte apropiat de nabişti, în frunte cu mentorul acestora, Paul Gauguin, dar şi de Pierre Bonnard, Édouard Vuillard, Paul Sérusier, Ker-Xavier Roussel, Giovanni Giacometti şi, bineînţeles, de Vincent Van Gogh.

Deşi atât de tineri, artiştii transilvăneni nu par deloc interesaţi de mişcarea „woke”, de progresism, de „cancel culture”, şi nici măcar de postmodernism. Explicaţia principală a maturităţii lor artistice ieşite din comun pare să vină din lunga lor experienţă la şcoala desenului şi a picturii. Au început să deseneze şi să picteze de copii. În artă, ca şi în literatură, frecventarea meseriei încă din copilărie contează la fel de mult ca în sportul de performanţă. Cu rezultate şi consecinţe uneori mult mai durabile decât reuşitele sportive.

Nu întâmplător, de expunerea talentaţilor şi foarte tinerilor artişti se ocupă Florin Petcu, un tânăr la rândul lui şi foarte cunoscut trader al Casei Artmark. Florin Petcu (născut în 1986) a absolvit Istoria Artei la Bucureşti în 2008 şi se ocupă de spaţiul expoziţional al Galeriei Art Safe de la Combinatul Fondului Plastic din Bucureşti. Conduce, de asemenea, SINEVA (promotor de artă contemporană tânără). Expoziţia organziată de Florin Petcu cu cei doi excepţionali tineri artişti (Marius Ghita şi David Horvath) este a doua. Anul trecut, în luna septembrie, a mai expus alţi şapte foarte tineri artişti tot din Cluj-Napoca : Radu Băieş, Mircea But, David Farcaş, Tincuţa Marin, Mihai Mureşan, Oana Năstăsache şi Andrei Sclifos.

Atât organizatorul, Florin Petcu, cât şi artiştii expuşi mi-au atras atenţia asupra unei foarte bune ambianţe colegiale la UAD din Cluj-Napoca. Evoluţia acestor artişti atât de juni, cu mijloace de exprimare atât de complexe, de sofisticate merită urmărită cu atenţie. Inclusiv de către marii colecţionari. Expoziţia este deschisă între 5 şi 23 mai 2021 (Platforma UAP, Combinatul Fondului Plastic, Str. Băiculeşti Nr. 29, Bucureşti).

Petru Romoșan

Cum s-a declanşat imensul scandal din jurul scrisorii deschise a militarilor, a generalilor din Franţa, rezervişti dar şi activi (Section 2), scrisoare transformată în tribună prin publicarea pe 21 aprilie în săptămânalul conservator Valeurs actuelles ? (În aceeaşi zi cu puciul generalilor de la Alger, cu 60 de ani în urmă, care cereau menţinerea Algeriei în interiorul Republicii Franceze contra opţiunii generalului Charles de Gaulle de a-i acorda independenţa.) Prin amestecul politicii, al câtorva politicieni de vârf, printre care, în ordinea prestaţiilor : Marine Le Pen, preşedinte al RN (Rassemblement National), partid populist de dreapta, naţionalist, taxat de adversari ca fiind de extremă dreaptă, candidată certă la preşedinţie în 2022 ; Jean-Luc Mélenchon, preşedinte al LFI (La France Insoumise), partid de pseudoextremă stângă, succesor al PCF (Parti Communiste Français) şi parţial al PS (Parti Socialiste) ; Florence Parly, ministreasa Apărării, din partea guvernului şi a şefului său real, preşedintele Emmanuel Macron ; François Lecointre, şef al marelui stat-major. Pe lângă aceştia s-au exprimat într-o avalanşă politicieni de dreapta şi de stânga, foşti sau actuali, editorialişti şi toate televiziunile.

Marine Le Pen s-a adresat generalilor şi militarilor : „Vă invit să vă alăturaţi acţiunii noastre pentru a lua parte la bătălia care începe […], care este, înainte de toate, bătălia pentru Franţa. În calitate de cetăţean şi om politic, subscriu analizelor dumneavoastră şi vă împărtăşesc amărăciunea. Eu cred că problemele se reglează prin politică, într-un cadru democratic. Eu am calmul veteranilor în faţa agitaţiilor stângiste” (www.ouest-france.fr, 2.05.2021). Indignat de scrisoarea generalilor, Jean-Luc Mélenchon, asociat subteran din opoziţie cu LREM (La République en Marche) şi Emmanuel Macron, i-a atacat violent pe militari. După Europe 1 (www.europe1.fr/dossiers/jean-luc-melenchon), Jean-Luc Mélenchon şi parlamentarii LFI au cerut luni 26 aprilie 2021 procurorului Parisului „să deschidă anchete” împotriva autorilor şi împotriva celor care au difuzat tribuna militarilor denunţând „fărâmiţarea” Franţei în Valeurs actuelles. Într-o conferinţă de presă, candidatul LFI la alegerile prezidenţiale din 2022 a explicat că se baza pe un articol al codului de procedură penală pentru a semnala magistraţilor o încălcare a legii, şi anume „provocarea la nesupunere a militarilor”. Ministreasa Apărării, Florence Parly, i-a cerut imperativ şefului statului-major, generalul François Lecointre, cercetarea tuturor semnatarilor. Acesta a confirmat imediat deschiderea de consilii militare prin care vor fi trecuţi generalii şi militarii de diferite grade. Florence Parly, carieristă de profesie, membră în mai multe guverne, apropiată, ca şi Macron, de interesele Grupului Edmond de Rothschild (cf. Wikipedia), s-a exprimat cu o extremă intransigenţă la adresa militarilor. „Doamna Parly n-are nici o capacitate pentru a fi ministrul Apărării”, a declarat, într-un interviu pe Sud Radio (2 mai 2021), generalul de divizie Emmanuel de Richoufftz. Generalul Richoufftz este supranumit „generalul periferiilor”, de care se ocupă de mai bine de 15 ani, de când a trecut în rezervă. În aceste periferii e vorba de droguri, violenţă, neglijarea educaţiei, lipsa integrării sociale etc., teme propuse de general în repetate rânduri celor şase ministere chemate să rezolve asemenea probleme, dar care nici măcar nu colaborează între ele. Numeroase spaţii din Franţa au scăpat controlului statului.

Panica lui Emmanuel Macron şi a partidului său, LREM, e foarte palpabilă în presa mainstream. Dar, prin reacţiile lor disproporţionate, susţinătorii lui Macron, inclusiv cei din presă, nu fac decât să mărească efectul „tribunei” de avertizare a militarilor. Eventualele sancţiuni şi pedepse aplicate generalilor nu vor putea veni mai devreme de 6-8 luni (procedurile sunt lente şi complicate), când va începe, de fapt, campania electorală pentru prezidenţialele din mai 2022. În plus, militarii sunt, după propriile lor declaraţii, abia la începutul acţiunii de „salvare a Franţei”, iar atacurile din media, ca şi cele ale politicienilor, nu-i sperie. Dimpotrivă, s-a sugerat inventarea unor Veste kaki, cu care să participe la manifestaţii alături de Vestele galbene şi să le protejeze pe acestea din urmă de violenţa poliţiei lui Macron. Zeci de manifestanţi Veste galbene şi-au pierdut un ochi, o mână sau au fost grav răniţi de poliţia şi jandarmeria care folosesc armament similar celui de război.

Într-un sondaj al Harris Interactive pentru canalul LCI, 58 % dintre francezi aprobă acţiunea militarilor. Mai mult, 49 % cred că „armata ar trebui să intervină pentru a restabili securitatea fără să aştepte vreun ordin”. 45 % dintre francezi estimează că „Franţa va cunoaşte curând un război civil”. Ultimii trei preşedinţi – Nicolas Sarkozy, François Hollande, Emmanuel Macron – şi mai ales cel din urmă au fost şi sunt resimţiţi de francezi ca nişte „corpuri străine” impuse de interese corporatiste Franţei în ultimii 20 de ani. Lucru pe care românii îl pot înţelege uşor după experienţele cu Traian Băsescu şi Klaus Iohannis. Tuturor li se impută cedări de suveranitate şi, mai concret, de active strategice către capitalul străin, global. Toţi miliardarii francezi, deţinători ai întregii media mainstream, sunt legaţi ombilical de marele capital global, cu investiţii importante în Marea Britanie şi mai ales în SUA.

După tribuna militarilor au mai apărut şi alte scrisori şi „răspunsuri” deschise, dintre care cea mai şocantă este cea a generalului Christian Jean Piquemal, fost comandant al Legiunii Străine, adresată generalului Lecointre, actualul şef de stat major al armatelor :

„Vineri 30 aprilie 2021

Domnule General,

Sunteţi şeful Statului Major al Armatelor şi, în această calitate, prima dumneavoastră datorie este să-i apăraţi şi să-i susţineţi pe militarii activi sau în retragere.

În mod evident, dumneavoastră preferaţi vânătoarea de vrăjitoare.

Prin disciplina dumneavoastră intelectuala nesmintit servilă, prin carierirsmul dumneavoastră consternant, prin supunerea dumneavoastră lamentabilă la puterea politică, dumneavoastră faceţi contrariul şi sunteţi gata, prin complezenţă şi josnicie, să tăiaţi capetele egalilor şi seniorilor dumneavoastră. Jalnic !

Ştiţi bine, datoria oricărui şef demn de acest nume este aceea de a-şi apăra subordonaţii, fraţii de arme, veteranii în loc să-i livreze pradă vindictei unei puteri politice hăituite.

Vă temeţi, fără îndoială, să nu fiţi rău văzut de ministreasa Armatei, pe care o slujiţi cu un zel fără egal şi un comportament de preş ! […]

Domnule General, nu vă obosiţi, nu pierdeţi vremea scriindu-mi, nici n-o să deschid maculatura dumneavoastră. Cel care mânjeşte armata sunteţi dumneavoastră şi numai dumneavoastră, să nu vă înşelaţi ! Francezii, care ştiu asta, şi-au ales tabăra şi nu greşesc.

Da, prefer să fiu în locul meu decât în al dumneavoastră. Trebuie să ştiţi, părerea şi judecata egalilor şi subordonaţilor dumneavoastră nu vă flatează, şi ăsta e un eufemism ! Eu pot să mă privesc în oglindă, mă tem că dumneavoastră nu puteţi.

Dumneavoastră preferaţi „să tăiaţi capete”, să vă sancţionaţi egalii, să vă aplecaţi spinarea şi să serviţi cu un zel neegalat puterea politică. Nu, în ziua în care veţi pleca, nu veţi fi regretat. […]

Cu supunerea şi înjugarea dumneavoastră la puterea politică, comportamentul dumneavoastră e mai degrabă cel al unui tehnocrat decât al unui militar. Aveţi parte de adevărata dezonoare a unui general.

Cu profundul meu dispreţ,

General de corp de armata (ER) Christian Piquemal”

Între 1994 şi 1999, Christian Jean Piquemal a fost comandantul Legiunii Străine şi a fost promovat general de divizie. A fost şi profesor la Şcoala Superioară de Război. Între 1989 şi 1992 a funcţionat ca şef al cabinetului militar pe lângă trei prim-miniştri (Michel Rocard, Edith Cresson, Pierre Beregovoy). În 1999 a fost promovat general de corp de armată. Între 2004 şi 2014 a prezidat Uniunea Naţională a Paraşutiştilor. Macroniştii califică scrisoarea generalului Piquemal ca odioasă şi grotescă.

Militarii rezervişti resping caracterizarea drept „puci” a acţiunii lor şi atrag atenţia că poliţia şi jandarmeria nu mai fac faţă la menţinerea ordinii în marile oraşe şi în periferii, ca şi în localităţile cu mare concentrare musulmană. Ca şi la noi, lumea politică, subordonată oligarhiei invizibile şi preocupată doar de funcţii şi câştiguri dubioase, e total deconectată de realităţile din teren, de viaţa şi interesele cetăţenilor. Nu va întârzia să se răspândească, în rândul generalilor şi militarilor, ca şi în întreaga populaţie, ideea deja afirmată că actuala clasă politică e „rău aleasă” („mal élue”). La 2 mai 2021, scrisoarea deschisă a militarilor rezervişti, iniţial asumată de 20 de generali, a fost semnată de 23 312 militari de toate gradele, dintre care 53 de generali şi 78 de colonei (www.place-armes.fr). O petiţie de susţinere populară a rezerviştilor, deschisă pe 28 aprilie 2021 pe site-ul www.mesopinions.com, a întrunit deja (la 3 mai 2021) 65 015 semnături, iar dintre semnatari 21 066 şi-au postat şi comentariile.

Nu e deloc exclus ca Emmanuel Macron să-şi încheie mandatul înainte de termen. În orice caz, şansele sale la prezidenţialele din 2022 au scăzut dramatic. Mişcarea în curs a militarilor rezervişti (conectaţi, evident, cu cei activi) îi deschide o autostradă generalului Pierre de Villiers, care până mai ieri nu avea un partid care să-l susţină. Începând de acum, are în spate un „partid” foarte neobişnuit. Criza din Franţa este doar o prefaţă a marii crize care se anunţă pentru Uniunea Europeană. „Noi vrem să ne regăsim libertăţile, noi vrem să regăsim egalitatea în această ţară, şi o s-o facem prin fraternitate, mărşăluind din ce în ce mai mulţi împreună, refuzând dictatura”, a declarat pentru France Info (vezi youtube) celebrul cântăreţ Francis Lalanne în timpul marşului de 1 Mai din Paris.

Petru Romoșan

În România a trecut aproape neobservată o scrisoare deschisă a militarilor francezi aflaţi în rezervă. Scrisoarea a fost publicată mai întâi pe 14 aprilie 2021 pe un blog (Place d’Armes) şi a fost reluată de săptămânalul conservator Valeurs actuelles. „Tribuna” militarilor rezervişti a fost redactată şi semnată de căpitanul Jean-Pierre Fabre-Bernadac, fost ofiţer „de l’Armée de Terre et de la Gendarmerie”, autor a nouă cărţi. Marţi 27 aprilie 2021, luarea de poziţie a militarilor rezervişti era deja contrasemnată de 30 de generali şi 2 500 de militari de alte grade (după Ulysse Gosset, editorialist de politică internaţională, citat de Patrick Sauce şi Clarisse Martin, bfmtv.com).

Tot marţi 27 aprilie 2021, la postul de radio-tv France Info, ministrul Apărării, Florence Parly, a declarat că „a cerut şefului statului-major să aplice regulile prevăzute în statutul militarilor, adică sancţiuni […]. Cercetarea este în curs şi sancţiunile vor veni”. Pe lângă cei 30 de generali, printre semnatari se găsesc şi 78 de colonei. După cabinetul ministrului Apărării, sunt prevăzute mai multe niveluri de sancţiuni în funcţie de statut şi de grade. Cel mai cunoscut „protestatar” este Christian Piquemal, general de corp de armată, şef legendar al Legiunii Străine. 20 dintre generalii în rezervă se găsesc, de fapt, într-o situaţie intermediară pentru că pot fi oricând reactivaţi. Ei sunt cei mai vizaţi de sancţiunile anunţate, decise, evident, la cererea comandantului suprem al armatei, preşedintele Emmanuel Macron. În vizorul rezerviştilor sunt preşedintele Macron, guvernul său condus de un funcţionar mediocru şi obedient, Jean Castex, partidul LREM (un USR-Plus cu majoritate în Parlament), oligarhia care l-a adus în 2017 la putere pe Macron şi media mainstream, total aservită, deţinută de nouă miliardari. Toţi aceşti miliardari fac afaceri cu statul, stat pe care îl controlează prin preşedintele Macron şi prin partidul LREM fabricat din nimic în doar câteva luni. Militarii vizează aceleaşi ţinte ca şi Vestele galbene – Vestele galbene sunt citate, de altfel, în scrisoarea lor.

Şeful marelui stat-major, generalul François Lecointre, numit de preşedintele Macron în iulie 2017 în locul celebrului general Pierre de Villiers, care a demisionat cu zgomot (posibil candidat cu şanse la alegerile prezidenţiale din 2022 – deja 20 % opţiuni de vot, după IFOP), s-a executat şi a anunţat sancţiuni exemplare. „Fiecare va trece printr-un consiliu militar superior”, a declarat generalul Lecointre cotidianului Le Parisien. Sancţiunile cele mai severe vor fi îndreptate împotriva celor mai mari grade.

Ce conţine scrisoarea publicată în Valeurs actuelles ? Iată câteva fragmente :

„Scrisoare deschisă adresată guvernanţilor noştri

Domnule Preşedinte,

Doamnelor şi Domnilor din Guvern,

Doamnelor şi Domnilor parlamentari,

Situaţia e gravă, Franţa e în pericol, mai multe primejdii de moarte o ameninţă. Noi care, chiar la pensie fiind, rămânem soldaţi ai Franţei, nu putem, în circumstanţele actuale, să fim indiferenţi la soarta frumoasei noastre ţări.

Drapelele noastre tricolore nu sunt doar bucăţi de pânză, ele simbolizează tradiţia, de-a lungul istoriei, a celor care, indiferent de culoarea pielii lor sau de credinţele lor, au slujit Franţa şi şi-au dat viaţa pentru ea. Pe aceste drapele găsim înscrise cu litere de aur cuvintele „Onoare şi Patrie”. Or, onoarea noastră astăzi constă în a denunţa farâmiţarea care ne loveşte patria.

• Fărâmiţare care, printr-un anume antirasism, se afişează cu un unic scop : să creeze pe teritoriul nostru o stare proastă şi chiar ură între comunităţi. Astăzi, unii vorbesc de rasialism, de indigenism şi de teorii ale decolonizării, dar, folosind aceşti termeni, tocmai războiul rasial e dorit de aceşti partizani fanatici şi plini de ură. Ei ne dispreţuiesc ţara, tradiţiile ei, cultura ei şi vor s-o vadă dizolvată, smulgându-i trecutul şi istoria. S-au pus pe treabă luându-se de statui, de foste glorii militare şi civile, cercetând subiecte vechi de secole.
• Fărâmiţare care, odată cu islamismul şi cu hoardele din periferii, provoacă separarea multiplelor parcele ale naţiunii pentru a le transforma în teritorii supuse unor dogme contrare Constituţiei noastre. […]

Cum spunea cardinalul Mercier, primatul Belgiei : „Când prudenţa e peste tot, curajul nu e nicăieri.” Deci, Doamnelor şi Domnilor, destul cu tergiversările, situaţia e gravă, sarcina de îndeplinit e colosală : nu pierdeţi vremea şi fiţi siguri că suntem gata să susţinem politicile care vor lua în considerare salvgardarea naţiunii.

În schimb, dacă nu se face nimic, laxismul va continua să se răspândească inexorabil în societate, provocând în cele din urmă o explozie şi intervenţia camarazilor noştri activi într-o misiune periculoasă de apărare a valorilor noastre civilizaţionale şi de punere la adăpost a compatrioţilor noştri pe teritoriul naţional.

Se vede deja, amânarea nu mai e posibilă – altfel, mâine războiul civil va pune capăt acestui haos crescând, iar morţii, de care dumneavoastră veţi fi reponsabili, se vor număra cu miile” (place-armes.fr/post/lettre-ouverte-a-nos-gouvernants).

Asistăm la un puci ? Politicienii din LREM şi, în general, susţinătorii preşedintelui Macron s-au grăbit să reamintească faptul că scrisoarea militarilor rezervişti a fost făcută publică în aceeaşi zi (14 aprilie) cu puciul de la Alger împotriva generalului Charles de Gaulle cu 60 de ani în urmă. Mai mulţi semnatari militari în rezervă sunt activişti ai partidului RN (Rassemblement National) al lui Marine Le Pen, care şi-a declarat susţinerea pentru luarea de poziţie a militarilor. Marine Le Pen a încercat să recupereze în folos personal protestul militarilor, dar fără succes. Cel mai probabil beneficiar al acestei mişcări va fi „cel de-al treilea om”, generalul Pierre de Villiers, fost şef al marelui stat-major până în 2017. În 28 aprilie 2021 erau prezentate pe blogul Place d’Armes primele 1 500 de semnături la vedere şi se indica şi numărul total de semnături : 10 093.

Scrisoarea militarilor francezi în rezervă ne aduce în memorie celebrul poem-cântec al lui Boris Vian („Monsieur le President  / Je vous fais une lettre / Que vous lirez peut-être / Si vous avez le temps…”) şi marchează o reacţie foarte puternică a Franţei „regaliene”, cu tradiţiile şi patriotismul ei. După manifestaţiile săptămânale ale Vestelor galbene care au durat mai bine de un an, armata trece, iată, de partea poporului şi urmăreşte salvarea Franţei dintr-o criză majoră şi de la un dezastru iminent.

Publicaţiune pentru înrolarea în bandele electorale

Avînd în vedere că-n curînd la noi
Vom avea iar lupte, iar alegeri noi ;
Considerînd însă că de astă dată
Treaba noastră merge foarte încurcată,
Mai văzînd că banda e ruptă în două,
Vrem să facem astăzi altă bandă nouă.
Cadrele se află încă în fiinţă,
Dar din cap o parte sînt de rea-credinţă,
Căci ne-arată colţii şi mîrîi’ la noi ;
De aceea dară apelăm la voi,
La voi, pui ai bandei, mîndră golănime,
Vagabonzi de uliţi şi mitocănime,
Papugii de frunte, scumpe haimanale,
Pungăşei de drumuri şi de mahalale,
Flori neprihănite din cea puşcărie,
Lichele vestite numai la orgie.
Veniţi din tot locul, vă-nrolaţi în cete,
Căci vinul e gratis, nu muriţi de sete ;
Berea şi rachiul ca gîrla va curge,
Aşteptînd voinicii care ştiu a suge
Şi mangalul mare, mangalul vestit,
Chiar de Popa Tache este tîrnosit ;
Cît despre diurnă, să n-aveţi habar,
S-a dus timpu’-acela de un icosar :
Zece franci acuma înainte daţi,
Plătiţi în monedă cînd vă înrolaţi,
Şi o recompensă pentru fiecine,
Zece poli de aur, de va bate bine.
Aşa, prin urmare, de veţi face treaba,
Vedeţi foarte bine că nu va fi geaba :
Mîncare destulă şi-apoi băutură
Cît v-o lua burta, fără de măsură,
Plata regulată şi o bîtă bună,
Jos cam nodoroasă şi-ageră la mînă.
Şi, pe lîngă toate, cum ştiţi din trecut,
Veţi fi puşi cu toţii sub înaltul scut.
Agia la spate va sta necurmat,
Parchetului ordin încă i s-a dat
Şi judecătorii de instrucţiune
Cu nici un chip mîna pe voi nu vor pune.
Toţi inviolabili veţi fi, mic şi mare ;
Cin’ vă va atinge merge la-nchisoare.
Din capu-vă n-are să se smulg-un păr,
Chiar dacă acela l-aţi fi bătut măr,
Ş-apoi Zdrăngănescu, îl cunoaşteţi bine :
Niciodată banda n-a dat de ruşine.
Cu astfel de inspector poate să se-aleagă
Deputat al ţării chiar un baş-beşleagă.
Mergeţi dar cu toţii şi luaţi arvună
Plata regulată pe-o întreagă lună
Şi vă-nscriţi în condici, că sînt condici mari,
Date pe coloare pe la comisari.
Să nu uitaţi însă că trebuie a bate
Pe cei ce pe haine vor purta în spate
Cruci cu tibişirul. Mergeţi dar acum,
Şi la revedere, cu bîta la drum.

(din volumul lui N.T. Orăşanu, Satire, dicţionar politic şi alte marafeturi de Bucureşti, Editura Compania, 2007, pp. 71-72)

Petru Romoșan

În vreme ce în SUA poliţistul Derek Chauvin a fost condamnat pe toată linia pentru moartea accidentală a lui George Floyd (aşa au început manifestaţiile violente ale BLM şi Antifa), în Rusia, Vladimir Putin a ţinut un lung discurs (o oră şi jumătate) despre starea naţiunii în prima sa apariţie publică după declanşarea pandemiei. Putin s-a arătat preocupat pe larg, cu cifre şi planuri, de soarta familiilor, a copiilor, a elevilor şi studenţilor (lucru pe care nu-l fac Klaus Iohannis şi Florin Câţu), de promovarea învăţământului ştiinţific şi tehnic, şi a atras atenţia asupra liniilor roşii a căror încălcare Rusia nu o va accepta. Liniile roşii le stabileşte Rusia însăşi şi nu se simtă obligată să le anunţe dinainte. Preşedintele rus a ameninţat cu represalii mai dure ca niciodată şi s-a plâns că atacurile şi sancţiunile aplicate Rusiei au devenit un sport pentru Occident, o deprindere banală. O comentatoare de la Moscova sublinia că cetăţenii ruşi sunt obosiţi de geopolitică şi îşi doresc în primul rând creşterea veniturilor.

Conflictul încă îngheţat din Donbas (Bazinul Doneţk), din estul Ucrainei se umflă însă cu fiecare zi. Joe Biden i-a propus preşedintelui rus o întâlnire într-o ţară terţă, întâlnire pe care Vladimir Putin pare s-o fi acceptat. În plus, va avea loc, la iniţiativa SUA, şi o conferinţă despre climat şi ecologie, la care preşedintele american vrea să facă uitată iniţiativa predecesorului său, Donald Trump, aceea de denunţare a Tratatului de la Paris. Vor fi prezenţi (virtual, pe Internet) şi preşedintele Chinei, Xi Jinping, şi, aparent, şi preşedintele rus, Vladimir Putin. Preşedintele Joe Biden ar putea anunţa în zilele următoare recunoaşterea masacrului armenilor din Turcia (1915-1916), iniţiativă ce riscă să arunce în aer relaţiile SUA cu partenerul său NATO major, Turcia.

Deşi preşedintele ucrainean, Volodimir Zelenski, primul său ministru, Denis Şmihal, şi grupările neonaziste din Ucraina fac tot ce pot pentru a declanşa un conflict deschis cu Rusia, ruşii nu par dispuşi să se lase atât de uşor antrenaţi într-un război cu Ucraina (sprijinită de SUA, Marea Britanie şi NATO). Pentru ruşi există şi alte soluţii decât războiul. De exemplu, Rusia, pe lângă paşaportul rus acordat rusofonilor ortodocşi din estul Ucrainei (peste 600 000 de paşapoarte la o populaţie de 4,6 milioane), poate organiza un mare transfer de populaţie în interiorul frontierelor sale actuale. Deşi Rusia a semnalat de mai multe ori că nu consideră viabilă Ucraina între frontierele trasate de Lenin, Stalin şi Hruşciov (inclusiv la Bucureşti în 2008, la summitul NATO), mai poate aştepta până să-şi adauge estul Ucrainei (Donbasul) şi litoralul Mării Negre din sudul Ucrainei, la fel cum a procedat cu Crimeea în 2014.

În orice caz, dacă Ucraina şi preşedintele său „militarist” vor reuşi până la urmă declanşarea războiului, e cert că actuala Ucraină nu va rămâne întreagă. România nu are de ce să semneze noi tratate cu Ucraina sau să expulzeze (la o eventuală cerere britanică, americană sau NATO) diplomaţi ruşi, aşa cum au făcut-o deja polonezii, cehii şi bulgarii. Atâta vreme cât teritorii româneşti (Transcarpatia, nordul Bucovinei, regiunea Cernăuţi, Bugeacul, regiunea Odesa) sunt locuite de vreo 600 000 de români, a căror identitate şi limbă nu mai sunt respectate, România nu ar trebui să aibă nimic de negociat cu Ucraina. Politicienii care vor semna asemenea acte îşi vor semna şi compromiterea eternă, care poate fi asociată şi cu pedepse destul de concrete într-un viitor nu prea îndepărtat. Vom vedea cu o asemenea ocazie dacă reprezentanţii noştri slujesc interese româneşti sau aparţin de-a dreptul unor puteri străine, fie ele şi „partenere”. Vom vedea dacă „factorul intern” e copleşit de „factorul extern” sau, chiar mai rău, dacă „factorul intern” nu s-a metamorfozat deplin în „factorul extern”, aşa cum a mai făcut-o în anii ’50, de partea sovieticilor, a ruşilor. În orice caz, ca vecin direct, România nu se poate amesteca într-un război între Ucraina şi Rusia. Şi să ne amintim că Ucraina nu e membră NATO şi, după cum dau limpede de înţeles ruşii, nici nu va fi vreodată.

Comentatori avizaţi, cum e analistul militar italian Manlio Dinucci (director executiv pentru Italia al organizaţiei pentru prevenirea războialeor nucleare – premiul Nobel pentru Pace în 1985 –, autor de referinţă în geopolitică), urmăresc cu atenţie şi mişcările militare americane şi ale NATO, nu doar pe cele ruseşti, cum procedează presa din România :

„Aceste manevre militare şi altele care transformă Europa într-o mare garnizoană provoacă o tensiune crescândă cu Rusia, focalizată pe Ucraina. NATO, după ce a dezagregat Federaţia Iugoslavă înfigând cuţitul războiului în fracturile interne, se erijează acum în cavaler al integrităţii teritoriale a Ucrainei. Preşedintele Comitetului Militar al NATO, britanicul Stuart Perch, şef al Royal Air Force, la întâlnirea sa de la Kiev cu preşedintele Zelenski şi cu şeful statului-major Homciak, a declarat că „aliaţii NATO sunt uniţi în a condamna anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia şi acţiunile sale agresive în Ucraina orientală”. El a repetat astfel versiunea conform căreia Rusia ar fi anexat cu forţa Crimeea, ignorând faptul că ruşii din Crimeea au hotărât printr-un referendum să se rupă de Ucraina şi să aparţină Rusiei pentru a evita să fie atacaţi, aşa cum erau ruşii din Donbas, de batalioanele neonaziste ale Kievului. Aceleaşi batalioane folosite în 2014 ca trupe de asalt în puciul din Piaţa Maidan, amorsat de sniper-ii georgieni care trageau asupra manifestanţilor şi poliţiştilor, şi apoi în acţiunile care s-au succedat : sate incendiate şi însângerate, militanţi arşi de vii în Casa Sindicatelor din Odesa, civili neînarmaţi masacraţi la Mariupol sau bombardaţi cu fosfor alb în Doneţk şi Lugansk. O lovitură de stat sângeroasă gestionată de SUA/NATO cu scopul strategic de a provoca în Europa un nou război rece pentru a izola Rusia şi a-şi întări în acelaşi timp influenţa şi prezenţa militară în Statele Unite ale Europei. […]

 Nu e o întâmplare că s-a reaprins conflictul din Donbas atunci când, odată cu instalarea Administraţiei Biden, funcţia de secretar de stat i-a revenit lui Antony Blinken. De origine ucraineană, Blinken a fost principalul organizator al puciului din Piaţa Maidan din rolul său de vice-consilier pe securitate naţională în Administraţia Obama-Biden. În postul de secretar de stat adjunct Biden a numit-o pe Victoria Nuland, co-organizatoarea operaţiunii SUA din 2014, care a costat mai bine de 5 miliarde de dolari, pentru a instala în Ucraina „guvernul cel bun” (după propria ei declaraţie). Nu e exclus să existe acum un plan : promovarea unei ofensive a forţelor de la Kiev în Donbas, susţinută de facto de NATO. Acesta ar pune Moscova în faţa unei alegeri care i-ar da, în orice caz, un avantaj Washingtonului : să lase să fie masacrate populaţiile ruse din Donbas sau să intervină militar pentru a le susţine. Cineva se joacă cu focul, şi nu în sens figurat, aprinzând fitilul unei bombe în chiar inima Europei […]” („Ukraine, bombe USA en Europe”, mondialisation.ca, 13.04.2021).

„Escalada nu e doar verbală. În ziua de dinaintea Consiliului Nord-Atlantic, armata SUA din Europa a comunicat că, dat fiind că trebuie să primească în următoarele luni două noi unităţi operaţionale, va păstra în Germania trei baze pe care ar fi trebuit să le restituie guvernului german. În ziua următoare, Consiliul Nord-Atlantic, Statele Unite au anunţat un acord încheiat cu Norvegia care le permite să dispună de patru baze aeriene şi navale aflate la graniţa cu Rusia. Între timp a pătruns în Europa distrugătorul american „Arleigh Burke”, beneficiar al unei modernizări care „îi creşte raza de acţiune şi capacitatea armelor cu care e înzestrat”. „Arleigh Burke” e una dintre cele patru unităţi lansatoare de rachete cu desfăşurare avansată aparţinând Flotei a VI-a, aceea care, aflată la ordinele Comandamentului forţelor navale ale SUA în Europa (având cartierul general la Napoli-Capodichino), operează mai ales în Marea Baltică şi în Marea Neagră. Aceste vase sunt dotate cu lansatoare verticale Mk 41 produse de Lockheed Martin. Ele pot trimite (conform specificaţiilor tehnice oficiale) „rachete cu toate misiunile posibile : antiaeriene, antinavă sau de atac asupra unor obiective terestre”. Cele din urmă, printre care se află rachetele Tomahawk, pot fi purtătoare de capete convenţionale sau nucleare. Neputând şti despre care e vorba, Rusia estimează că la bordul acestor vase din apropierea teritoriului său se găsesc rachete de atac nuclear. În timp ce Londra indică şi ea că va trimite o unitate lansatoare de rachete în Marea Neagră, Moscova anunţă că, între 24 aprilie şi 31 octombrie, nu va fi îngăduită trecerea nici unei nave de război străine prin apele teritoriale ruse în trei zone ale Mării Negre. Situaţia va fi şi mai tensionată atunci când, la vară, se vor derula în Marea Neagră manevrele SUA-Ucraina Sea Breeze („Briza mării” – n.n.) la care vor participa şi alte ţări membre NATO, cu mai mult de 30 de vase, având şi sprijin aerian (avioane, elicoptere şi drone)” („Ordre USA contre la Russie : Italie au garde à vous”, mondialisation.ca, 20.04 2021).

Războiul din Ucraina, cu toate că ucrainenii au abandonat înţelgerile de la Minsk şi atacă intermitent regiunile separatiste Doneţk şi Lugansk, nu a început totuşi. Germania, prin Angela Merkel, a anunţat ferm că nu intenţionează să oprească proiectul Nord Stream 2 (unul dintre motivele importante ale discordiei). Şi, cu toate marile mişcări de trupe şi armament, cu nenumăratele declaraţii belicoase, pacea mai poate fi încă salvată. Diplomaţia (la vedere sau discretă) nu a fost încă total abandonată. Vladimir Putin şi Rusia şi-au arătat disponibilitatea de a sta de vorbă cu toată lumea, mai ales cu adversarii. Dar probabil că mai puţin cu puterea de la Kiev, considerată lipsită de autonomie. Ministrul rus al Apărării, generalul Serghei Şoigu, a arătat, în 22.04.2021, că Rusia a ordonat comandamentului forţelor sale armate ca trupele să se întoarcă la bazele lor permanente începând de vineri 23.04.2021, după exerciţiile militare din Crimeea şi Marea Neagră.

Petru Romoșan

La 100 de zile de la înscăunarea noii Administraţii americane, preşedintele Joe Biden e citat de comentatori independenţi în ghilimele : „Biden”. America ar fi condusă de „Biden”, adică noua Administraţie are un pseudonim. Ceva asemănător se întâmplă şi la noi. Atribuirea pomposului titlu de „preşedinte” lui Klaus Iohannis sună din ce în ce mai dogit. Ca să nu mai vorbim de bombastica apelaţiune de „prim-ministru” pentru Florin Cîţu.

Majoritatea guvernamentală este compusă de fapt (Kelemen Hunor dixit) din vreo cinci partide (PNL, PDL, USR, Plus, UDMR), în realitate grupuri de interese ilegitime, fără vreo legătură cu vreun popor, controlate de nişte generali „rezervişti” sau „activi”, dublaţi de oligarhia din umbră, colonială şi/sau aborigenă. Această majoritate este, ca de obicei, cântată de o detestabilă presă închiriată. Nici „opoziţia”, excesiv de constructivă (PSD-Ciolacu) sau fals deconstructivă (AUR + Şoşoacă single), nu e cu nimic mai brează, şi deci nu poate oferi vreo alternativă. America se îndreaptă forţat, pe model chinez, spre partidul unic, Partidul Democrat etern. Şi România îşi va îndeplini planul, va avea din nou şi ea un partid unic, deocamdată cu mai multe aripioare.

Cum s-a ajuns aici ? Pas cu pas, bineînţeles. Azi, descompunerea puterii politice e deplină, clasa politică pare să se întoarcă la nivelul anilor ’90. Cele două mandate ale lui Traian Băsescu, urmate de unul şi ceva al lui Klaus Iohannis, după o lungă perioadă de tranziţie haotică, cu Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi CDR, Adrian Năstase şi PSD, ne-au adus „pas cu pas” în şanţul în care ne găsim azi. Dar democraţia nu e compromisă numai în România, ci şi în SUA, Franţa sau Germania, în proporţii diverse, desigur. The Great Reset pare să vrea să se impună dincolo de proteste, dincolo de refuzul evident al populaţiilor de pretutindeni.

A fost şi încă mai este SARS-CoV-2. Sunt în curs vaccinurile, refuzate de o mare parte a populaţiei mondiale înspăimântate. Dar obiectivele lui The Great Reset sunt clare : pentru a atinge carbon zero net este necesară o scădere semnificativă a populaţiei, o depopulare, iar carbon zero net poate fi atins numai prin distrugerea industriilor consumatoare de energii fosile şi printr-un control sever al populaţiilor şi al dezvoltării. Cifrele şi priorităţile diferă de la o sursă la alta, dar toate merg în aceeaşi direcţie.

Prima mare realizare a programului globalist The Great Reset a fost cea din 20 ianuarie 2021 : Donald Trump a fost împiedicat să acceadă la al doilea mandat de preşedinte. Tot în program sunt şi câteva războaie, dintre care unul chiar la Marea Neagră. Mai sunt pe harta programului Taiwanul şi Arctica, cu resursele sale naturale majore, sau un război cu Iranul. Din punctul de vedere al SUA, China trebuie împiedicată cu orice preţ să devină prima putere economică a lumii. La fel cum Rusia trebuie împiedicată să se instaleze solid ca primă putere militară mondială. Iar Nord Stream 2 (legătura economică ombilicală între Germania şi Rusia), a cărui construcţie se va încheia peste 50 de zile, trebuie distrus la timp. Deşi aparent foarte diferite, covidul, vaccinurile, războaiele, Donald Trump şi populiştii din Europa, Nord Stream 2 fac parte din aceeaşi nouă ordine mondială schiţată de The Great Reset. Realizatori : băncile şi FMI, OMS (194 de ţări au semnat protocolul sanitar), ONU (finanţat masiv de Bill Gates), Adminisitraţia „Biden”, UE, CEDO şi sistemele de justiţie. Beneficiari : marea oligarhie mondială, adică 0,01 % din populaţia globului. Deci o stranie revoluţie a celor foarte puţini împotriva celor foarte mulţi.

Cei doi candidaţi prezumtivi din 2024 pentru funcţia de „preşedinte” în România, Mircea Geoană şi Dacian Cioloş, ne dau o idee clară despre cât de derizorie a devenit această funcţie. Fiindcă e vorba de două figuri binecunoscute, deja încercate şi cu rezultate penibile. Au notorietate, cum spun cei mai detestaţi „ziarişti” : sociologii, sondorii. Atâta doar că, în afară de notorietate, le lipsesc toate celelalte calităţi obligatorii. Iar ghilimelele din titlu puse României ar trebui să ne amintească, poate, şi cătuşele DNA filmate în exces în guvernările „Băsescu” şi „Iohannis”.

Petru Romoșan

Marea întrebare care încă se pune în aceste zile este : mai poate fi în vreun fel oprit războiul anunţat din Ucraina ? Mai ales după ce foarte multe tone de armament de toate mărimile şi calităţile, precum şi nenumărate trupe s-au masat, de cele două părţi, la frontierele autoproclamatelor republici independente rusofone din estul Ucrainei : Republica Populară Doneţk (RPD) şi Republica Populară Lugansk (RPL). Şi, de asemenea, în Crimeea şi în apropierea ei, tot de ambele părţi. Cu fiecare zi ce trece şi aduce ştiri alarmante una după alta, speranţa că războiul va fi înlocuit de diplomaţie şi că raţiunea va înlocui demenţa războinică se împuţinează, dispare.

Propaganda cea mai simplistă a fost pusă şi ea în mişcare. În aceste zile aflăm, din surse oficiale europene şi americane, că Rusia, şi nu Ucraina va ataca prima. Lucru care, de altfel, ar putea să se confirme brutal foarte curând pentru că în orice moment Rusia se poate transforma din imperiu atacat în forţă agresoare. Şi asta după vechile legi ale războiului. Pentru că fiecare are dreptul să ia iniţiativa care-l avantajează şi să nu aştepte să-i cadă cerul în cap. În orice caz, presa mondială, cu specialiştii ei militari, s-a pus şi ea deja în ordine de bătaie. Nu ne rămâne deocamdată decât să-i citim şi pe unii, şi pe ceilalţi, şi pe prooccidentali, şi pe proruşi, şi să încercăm să alegem grâul (informaţia corectă şi analiza inteligentă) de neghină (propaganda).

În Franţa, unul dintre cei mai citiţi şi recomandaţi analişti este The Saker (Andrei Raevsky), trăitor în Florida, SUA. The Saker este un rus alb de a patra generaţie, născut în Elveţia şi stabilit acum mai bine de 20 de ani în SUA, împreună cu soţia sa, şi ea urmaşă a unor ruşi albi care au fugit de bolşevici. The Saker e un blogger celebru în SUA, Europa şi în lumea arabă, fost analist militar pentru ONU la Geneva („Scriam în principal despre Orientul Mijlociu, dar, când s-a produs lovitura de stat din Ucraina, în 2014, am început să scriu despre evenimentele de acolo, iar blogul meu a devenit deodată şi foarte repede celebru pentru că scriam în engleză, dar dintr-un punct de vedere rus” – „Interview du Saker, alias Andrei Raevsky”, groupegaullistesceaux.wordpress.com, 31.10.2017).

Christelle Néant (un pseudonim ?) este o franţuzoaică din Luxemburg care şi-a abandonat jobul de webmaster într-o multinaţională şi a devenit „comunicatoare” în cadrul DoniPress (agenţia de presă separatistă a RPD). Christelle Néant transmite zilnic din republicile separatiste (www.donbass-insider.com). Şi mai sunt şi alţi autori consistenţi care merită urmăriţi sistematic, cum e analistul militar italian Manlio Dinucci ( „L’arte della guera : annali della strategia USA/NATO (1990-2015)”, Zambon Editore, 2015), preluat de presa independentă din Europa şi din America de Nord (mondialisation.ca).

O confuzie, ambiguitate nu a fost încă înlăturată : războiul cu Rusia e dorit în primul rând de Ucraina sau de SUA şi partenerii săi NATO vesteuropeni ? Cine manipulează pe cine ? Care este adevărata legătură a noului preşedinte american Joe Biden şi a Administraţiei sale cu Ucraina şi, mai ales, cum se poziţionează Deep State-ul faţă de acest anticipat război ? Dar aşa-zisul guvern mondial ? E posibil ca Administraţia Biden să fie manipulată de regimul de la Kiev al lui Zelenski ? Greu de crezut. Va rezolva războiul din Ucraina marile probleme economice şi sociale din SUA şi din UK ? Va deschide SUA simultan alte două fronturi, în Marea Chinei de Sud şi în Iran ?

The Saker (în lesakerfrancophone.fr) din 8.04.2012 : „Elitele americane sunt întru totul de acord în privinţa Rusiei, pe care o vor mai întâi îndiguită şi apoi distrusă. În ceea ce priveşte statele fantoşe americane din UE, ele n-au nici o putere proprie. Care ar fi deci obiectivele Administraţiei „Biden” ? Să creeze o confruntare între Rusia şi UE care i-ar da un sens lui NATO şi ar justifica desfăşurarea de forţe americane suplimentare în Europa, care, la rândul lor, ar întări în plus strânsoarea americană deja puternică în jurul beregatei colective a UE. Făcând să eşueze NordStream 2 (ceea ce se va petrece imediat ce conflictul din Donbas va deveni „fierbinte”), Statele Unite vor obţine nu doar o UE mult mai dependentă de SUA, dar şi mult mai puţin competitivă : în loc să cumpere gaz ieftin şi de bună calitate din Rusia, UE va cumpăra gaz mai scump şi de mai proastă calitate de la SUA. Programele de înarmare vor exploda, iar complexul militaro-industrial american se va îmbogăţi vânzând arme grotesc de supraevaluate propriei ţări şi „aliaţilor” ei europeni. Marile întrebări sunt deci următoarele : ar putea Rusia să schimbe viziunea americană reacţionând sub nivelul unei confruntări militare deschise ? Părerea mea e că asta e încă posibil dar că, din păcate, devine din ce în ce mai puţin probabil cu fiecare zi care trece. Asta înseamnă că acest conflict se poate transforma într-un al treilea război mondial cu arme nucleare şi tot restul ? Părerea mea este că acest scenariu devine pe zi ce trece din ce în ce mai probabil.”

Acelaşi The Saker scria în 6.04.2021 („Comprendre les psyops anti-Poutine : une préparation à la guerre” – lesakerphrancophone.fr) : „Războiul ar putea fi oare evitat ? Nu ştiu. Putin le-a dat ucronaziştilor (naziştilor ucraineni – n.n.) un avertisment foarte sever („consecinţe grave pentru statutul de stat al Ucrainei ca atare”). Nu cred nici o clipă că se preocupă oricine ar fi la putere la Kiev de Ucraina sau de statutul ei de stat, dar oamenii aceia sunt destul de inteligenţi ca să înţeleagă că un contraatac rus pentru a apăra LDNR (cele două republici autonome din Donbas – n.n.) şi, mai mult, Crimeea ar putea cuprinde şi lovituri de precizie care să ţintească „leadership”-ul cu rachete foarte moderne. Conducătorii ucronazişti ar trebui să-şi dea seama că au toţi ţinte desenate pe cap. Ar putea reflecta şi la următorul lucru : ce li s-a întâmplat şefilor de bande wahhabite din Cecenia după sfârşitul celui de-al doilea război de acolo ? (Indiciu : au fost identificaţi cu toţii şi executaţi.) Oare asta ar fi destul ca să-i oprească ? Poate. Să sperăm. Dar trebuie să păstrăm în minte faptul că, într-un viitor previzibil, Ucrainei nu-i mai rămân decât două opţiuni : „un sfârşit oribil sau o oroare fără sfârşit” (e o expresie rusească). Cel mai bun scenariu pentru populaţia ucraineană ar fi o scindare (relativ pacifică, să sperăm) a ţării în câteva părţi uşor de gestionat. Cea mai proastă opţiune ar fi, fără îndoială, un război pe scară mare împotriva Rusiei.”

Cu o zi înainte (5.04.2021), The Saker îi pomenise pe blogul său şi pe români : „Mă aştept să-i văd pe „consilierii” polonezi (şi americani, şi britanici) asistând forţele ucronaziste în timpul atacului lor asupra LDNR. În ceea ce le priveşte pe „surorile” ortodoxe ale Rusiei, cum sunt Bulgaria sau România, acestea vor face ce au făcut mereu în trecut : se vor alătura oricărei coaliţii antiruse. Vestea bună este că armatele lor sunt la fel de slabe ca armata Poloniei (pregătite pentru parade, dar nu pentru un război adevărat). De altfel, Marea Neagră este, în termeni militari, „un lac rusesc”. Aceste ţări mici vor gesticula deci cu elan, dar nu vor face nici o prostie.”

Manlio Dinucci atrage atenţia asupra unui alt „amănunt” („Joe Biden recrute les alliés”, reseauinternational.net, 6.04.2021) : „În aceeaşi politică intră şi noile Brigăzi de asistenţă pentru forţele de securitate, unităţi speciale ale armatei SUA care „organizează, antrenează, echipează şi consiliază forţele de securitate străine” […]. Ele sunt un instrument eficace pentru a lansa, sub acoperirea de „asistenţă”, operaţiuni militare aflate de facto sub comandament SUA. Asta explică de ce, după un relativ armistiţiu, şeful statului-major ucrainean, Ruslan Khomchak, a declarat la 1 aprilie că armata Kievului „se pregăteşte pentru ofensivă în Ucraina orientală”, adică împotriva populaţiei ruse din Donbas, folosind şi „forţe de apărare teritorială” (precum regimentul neonazist Azov), iar în această operaţiune „este prevăzută participarea aliaţilor NATO”.

Christelle Néant a prezentat în detaliu din Ucraina o crimă de război cu potenţial afectiv şi moral exploziv („RPD – L’armée ukrainienne tue un enfant à l’aide d’un drone à Alexandrovskoye”, reseauinternational.net, 6.04.2021) : ”Sâmbătă 3 aprilie 2021, o dronă a armatei ucrainene a lansat ceea ce pare a fi un dispozitiv exploziv artizanal în curtea unei case din satul Alexandrovskoie din RPD (Republica Populară Doneţk), ucigând un copil şi rănind-o pe bunica lui. Sâmbătă după-amiază, micul Vladislav (4 ani şi jumătate) se juca în curtea casei bunicilor săi din Alexandrovskoie, o localitate aflată destul de departe de linia frontului (la 15 km) pentru ca nimeni să nu se îngrijoreze că ar fi vreun pericol pentru copil să se joace afară. Bunica lui îl supraveghea din uşă când a avut loc o explozie în curte chiar lângă Vladislav. Copilul a fost aruncat în aer şi literalmente făcut bucăţi de biluţele din dispozitivul exploziv pe care l-a aruncat în curte o dronă a armatei ucrainene. Bunica lui Vladislav a fost azvârlită în spate şi rănită de cioburile de sticlă de la ferestrele care au explodat. […] Armata ucraineană are la dispoziţie drone Fury, PD-1, Raybird 3, Spectator, Leleka-100 etc. Or, se pare că Leleka-100, care a fost supusă la testări aprofundate în armata ucraineană în 2020, e deja folosită în conflictul din Donbas – e o dronă de mici dimensiuni şi poate zbura cu uşurinţă la 45 km de cel care o operează fără ca el să piardă controlul asupra dispozitivului care poate duce o încărcătură de 5 kg. […] Unele voci din Ucraina au pretins că e prea mare distanţa faţă de linia frontului, dar acest argument nu se susţine. O dronă mică precum Leleka-100 ar fi putut foarte bine să parcurgă cei 15 km dintre Svetlodarsk (aflat sub control ucrainean) şi Alexandrovskoie ducând un mic dispozitiv exploziv artizanal, totul fără cel mai mic zgomot.”